Așa că-i țineam în dulap, într-o pungă, cu gândul că poate, când o să cresc, o să slăbesc și eu. Că, poate, într-o bună zi, nu vor mai râde copiii de mine la ora de sport și nici nu va mai trebui să port haine largi care să-mi ascundă fundul. Când m-am îmbolnăvit, corpul a reacționat brutal și stomacul s-a strâns. Aproape 10 kilograme mai puțin, în nici două luni. Unii s-ar fi speriat. Nu și eu.

 

Am avut săptămâni întregi în care îmi petreceam diminețile în mall, umblând din magazin în magazin, probând fuste și rochii, cumpărând haine măsura S. Închide ochii și imaginează-ți că suntem acum împreună! Așa îmi scria francezul, iar vorbele lui mă făceau să mă simt sexy. Vorbele și hainele. Cam după a treia tură de citostatice, mi s-a oprit și menstruația. De tot. Mi-am pierdut părul, genele, sprâncenele și apoi și ciclul. Mă gândesc că probabil s-a dus naibii libidoul. Îmi vine să plâng. Tocmai acum când sunt slabă și mi-am luat și eu rochii frumoase. F. râde de mine. Îmi scrie: Voi, femeile, aveți nevoie de povești, nu de hormoni! Cred că are dreptate și continui să-mi iau haine.

 

Când tata era bolnav, a țipat odată la mama că uite, în sacoșa aia din Germania nu e nimic pentru el. Că el oricum avea să moară. Așa a spus și eu m-am speriat. Acum, vin acasă cu fel de fel de pungi pe care le răstorn pe pat și apoi, când copilul e la școală, defilez cu hainele astea, noi, în fața oglinzii, așa cum făceam când eram mică. Îmi fac un selfie și îi trimit o poză. În sfârșit nu mai am fundul mare, îi zic și zâmbesc celor 10 kilograme în minus. Și dacă-l aveai, ce?! Mie-mi plac fundurile mari! Citesc ce scrie și simt cum mi se face foame. Deschid frigiderul și iau un borcan cu zacuscă. Lângă el, un rest de tartă cu mere. O mănânc acolo, în picioare, mușcând din ea în fața frigiderului deschis. Mă văd mică, cu părul lung și fundul mare. Și parcă o aud pe mama: Lasă, tu să fii sănătoasă!

 

Capitolul 16

 

Mama. Avea aproape 30 de ani când s-a cunoscut cu tata, acasă la niște prieteni, la o partidă de poker. Avea cu 11 ani mai mult decât ea, își iubea propria mamă și Parisul, fusese în Africa, nu-și dorea neapărat copii, mai fusese căsătorit o dată, era anxios, vorbea franceză, cumpăra tablouri, asculta Europa Liberă, crescuse fără tată și în seara aceea își pierduse banii la cărți. L-a împrumutat mama. Iar apoi el i-a dat întâlnire, să-și plătească datoria. După vreo trei ani, într-o zi, s-au decis așa, pur și simplu, să se căsătorească. S-au dus la primărie. Ei doi și cu un portar, pe post de martor. Așa mi-au povestit. Când au venit acasă cu certificatul, bunica mea Cornelia a început să plângă și, cică, de emoție, și-a scăpat ochelarii în supă. O romantică, bunica asta. Aveam doi ani când a murit. Ea, 50 și ceva. Nu mi-o aduc aminte. Era pe undeva, prin casă, o poză cu mine, bebeluș, la ea în brațe. Era îmbrăcată într-o rochie urâtă, lungă până la genunchi și stătea ușor crăcănată și cu privirea fix în cadru. Dacă ați fi venit mai devreme, am fi scos ce era de scos și poate mai trăiați! Așa i-a zis profesor doctor nu știu cum când s-a dus la spital. Și nici că i-a mai scos ceva. Stătea acolo, în pat, pe secția de ginecologie, o ținea pe mama de mână și-i spunea: Uită-te bine la toate femeile astea din salon, femei fără utere, fără ovare, fără țâțe și i ține minte: nu de la prea multă sculă li s-a tras, ci de la prea multă tăcere!

– Cazuri de cancer în familie? m-a întrebat în ziua aceea doctorița.

Stăteam întinsă pe un pat și încercam să fixez un punct din tavan, în timp ce mintea mea se chircea de parcă cineva îi tot căra pumni.

–Tata și o bunică. Dar nu de sân.

– Când ați simțit prima dată nodulul? mă întreabă și mai adaugă un strat de gel.

Presat, tubul din mâinile ei scapă un zgomot ca de pârț. Copilul ar fi râs dacă l-ar fi auzit. Sigur ar fi râs și ar fi spus ia uite, mama, tubul ăsta face caca!

– Acum vreo lună, răspund și simt cum punctul fuge, iar eu nu reușesc să-mi stăpânesc tremurul buzelor.

– Doamnă, ăsta e aici de mult mai mult timp!

Acum îmi tremură și picioarele. Încerc să înțeleg ce tocmai mi se spune. Punctul a dispărut cu totul și tavanul pare că se sprijină cu toată greutatea pe mine.

 

Mă gândesc la tata. Opt luni, atât i-a mai dat doctorul și exact atâtea au și fost. A profitat de ele să se târască la un târg de carte și să-și cumpere ceva de citit pentru la spital. Îmi aduc aminte că era o carte groasă, cu coperți negre ca și gândurile lui. O ținea pe o noptieră, alături de un aparat de radio. Acolo, într-o zi, a găsit mama o bucată de sfoară destul de lungă. A aruncat-o cât el dormea și în locul ei i-a lăsat o crăticioară cu niște pui cu sos.

După ce tata a murit, mulți ani am avut impresia că orice durere sau boală, cât de mică, ar fi putut ascunde ceva cu mult mai grav. O răceală se putea oricând transforma în pneumonie, o bășică risca să se umple de puroi și să dea în septicemie, iar o durere în gât era mai mult ca sigur de la o tumoră. Era ca și cum doar tata plecase, în timp ce moartea lui rămăsese acasă, cu mine, să-mi poarte de grijă. Mi se întâmpla uneori să-l visez. Umbla somnambulic, cu bandaje lipite de corp, și era slab și plin de sânge. Tu nu ești