Am legat frânghia de plută. Acum, barca şi pluta erau legate. Apoi am adăugat o vestă la fiecare capăt al plutei, pe dedesubt. Altă vestă a îmbrăcat geamandura, jucând rolul unui scaun. Ultima vâslă a fost transformată într-un suport pentru picioare, la marginea plutei, la un metru de geamandură, pe care am legat-o de ultima vestă de salvare. Îmi tremurau mâinile pe când lucram, respiram greu şi întretăiat. Am verificat şi răsverificat nodurile.

M-am uitat la mare. Valurile erau mici, uşoare. Nu aveau spumă albă. Vântul era doar o adiere. M-am uitat în jos. Erau peşti mari, cu capete proeminente şi aripioare dorsale lungi, numiţi dorade, peşti mici, lungi şi supli, pe care nu-i cunoşteam, şi peşti şi mai mici şi rechini.

Am îndepărtat pluta de barcă. Dacă nu plutea, dintr-un motiv sau altul, eram ca şi mort. Dar s-a descurcat bine. De fapt, flotabilitatea vestelor de salvare era atât de mare încât a împins vâslele la suprafaţa apei. Dar inima mi s-a scufundat. Imediat ce pluta a atins apa, peştii s-au îndepărtat – în afara rechinilor. Aceştia din urmă au rămas. Trei sau patru. Unul s-a băgat sub plută. Richard Parker a început să mârâie.

M-am simţit ca un prizonier care era împins în mare de către piraţi.

Am adus pluta atât de aproape de barcă cât mi-au permis vâslele. M-am aplecat şi am apucat geamandura. Prin crăpăturile din podeaua plutei – mai degrabă crevase care se căscau – mă uitam în adâncurile mării. L-am auzit din nou pe Richard Parker. M-am lăsat pe burtă fără să mă mişc. Mă aşteptam ca pluta să se răstoarne în orice moment. Sau ca un rechin să atace pluta, muşcând din vestele se salvare şi din vâsle. Nu s-a întâmplat nimic, însă. Pluta a continuat să plutească, cu vârfurile vâslelor înfigându-se în apă, dar nu s-a scufundat. Rechinii s-au apropiat, dar n-au atins-o.

Am avut senzaţia că cineva trăgea de plută. Pluta se învârtea. Am ridicat capul. Barca şi pluta erau deja separate, cât de mult le permitea frânghia, vreo treizeci de metri. Frânghia era întinsă, deasupra apei. Era o privelişte descurajantă. Plecasem de pe barca de salvare ca să-mi salvez viaţa. Acum voiam să mă întorc. Pluta era mult prea şubredă. Un rechin care ar fi secţionat frânghia, un nod care s-ar fi desfăcut sau un val care s-ar fi spart pe punte ar fi fost de-ajuns ca să însemne sfârşitul pentru mine. Prin comparaţie cu pluta, barca părea acum un rai al confortului şi siguranţei.

M-am întors prudent pe spate. M-am ridicat în picioare. Până acum, stabilitatea era bună. Reuşeam să-mi menţin echilibrul. Dar era prea mică. Puteam doar să stau pe ea, nu mai mult. Această plută de jucărie putea fi potrivită pentru un eleşteu, nu pentru Pacific. Am prins frânghia şi am tras. Cu cât mă apropiam mai tare de barcă, cu atât trăgeam mai încet. Când am ajuns aproape de barcă, l-am auzit pe Richard Parker. Încă mânca.

Am ezitat câteva minute.

Am rămas pe plută. Nu ştiam ce altceva puteam face. Aveam două opţiuni: să mă urc pe barcă, unde era un tigru, sau să plutesc deasupra rechinilor. Ştiam foarte bine ce periculos era Richard Parker. Rechinii, pe de altă parte, nu se dovediseră a fi periculoşi. Am verificat nodurile care ţineau pluta legată de barcă. Am slăbit frânghia până am fost la nouă metri de barcă, distanţă la care mă simţeam în siguranţă: nici prea aproape de Richard Parker, nici prea departe de barcă. Restul de frânghie, de vreo trei metri, am înfăşurat-o de vâsla care servea drept suport pentru picioare. Era uşor de desfăşurat în caz de nevoie.

Ziua era pe sfârşite. A început să plouă. Fusese cald şi înnorat toată ziua. Acum, temperatura scăzuse, iar ploaia era rece şi deasă. În jurul meu, stropii de ploaie cădeau în mare şi pe plută cu un plescăit puternic. Am tras din nou de frânghie. Când am ajuns la prora, m-am ridicat în genunchi şi m-am sprijinit. M-am ridicat în barcă şi am tras cu ochiul peste copastie. Nu se vedea nici urmă de tigru.

M-am dus jos, spre compartiment. Am luat un recipient pentru apă, o pungă de plastic de cincizeci de litri, o pătură şi manualul de supravieţuire. Am închis capacul cu zgomot. A fost fără intenţie am vrut doar să-mi protejez bunurile de ploaie dar capacul mi-a alunecat din mâini. Făcusem o greşeală gravă. Zgomotul atrăsese atenţia lui Richard Parker. Era aplecat deasupra hienei. A întors imediat capul. A mârâit. Şi-a scos ghearele. Vârful cozii a început să se mişte spasmodic. M-am aruncat din nou pe plută, care mi se părea acum mai departe de barcă; probabil se îndepărtase din cauza curenţilor şi a mării agitate, dar e posibil să mi se fi părut doar, din cauza sentimentului de teroare care pusese stăpânire pe mine. Am dat drumul frânghiei. M-am aşteptat ca Richard Parker să sară din barcă, să zboare prin aer şi să mă înşface. M-am uitat fix la barcă. Cu cât mă uitam la mult, cu atât mi se părea mai insuportabilă aşteptarea.

N-a apărut.

Până când am deschis recipientul pentru apă, ca pe o umbrelă, deasupra capului, şi mi-am băgat picioarele în punga de plastic, eram deja ud până la piele. Iar pătura mi se udase când am căzut înapoi pe plută. Totuşi, m-am înfăşurat în ea.

A venit noaptea. Împrejurimile au dispărut în întunericul negru ca smoala. Doar smuciturile plutei îmi spuneau că mai eram încă legat de barcă. Marea, la doar câţiva centimetri de mine, şi totuşi atât de departe, clătina pluta. Apa îmi atingea spatele, printre crăpăturile plutei, ca şi cum ar fi avut degete.

A plouat toată noaptea. A fost îngrozitor. Era zgomot. Ploaia suna ca bătaia unei tobe pe dispozitivul de colectat apă; în jurul meu, şuieratul amintea de un cuib de şerpi. Palele de vânt schimbau direcţia ploii, aşa că unele părţi ale trupului meu, care se uscaseră între timp, erau din nou udate de şuvoiul neîncetat. Am schimbat poziţia dispozitivului care mă proteja,