Clipa victoriei este adeseori şi clipa celui mai mare pericol. În beţia gloriei, aroganţa şi supraestimarea propriei tale forţe te pot împinge să mergi mai departe decât ţi-ai planificat, făcându-ţi astfel mai mulţi duşmani decât ai capacitatea de a învinge. Nu lăsa succesul să ţi se urce la cap. Nimic nu poate înlocui strategia şi planificarea atentă. Fixează-ţi un obiectiv şi, după ce l-ai atins, opreşte-te.

  LEGEA 48

  RĂMÂI FLUID ASEMENEA APEI.

  Definindu-ţi personalitatea şi dezvăluindu-ţi planurile, devii vulnerabil. În loc de a-ţi preciza poziţia, fii flexibil şi insesizabil. Acceptă faptul că nimic pe lume nu rămâne bătut în cuie şi nici o lege nu este imuabilă. Cea mai bună modalitate de a te apăra este să fii fluid şi lipsit de formă asemena apei. Nu paria niciodată pe stabilitatea sau pe durabilitatea situaţiei prezente. Totul este supus schimbării.

PREFAŢĂ.

  În general, sentimentul că nu avem nici un fel de putere asupra semenilor noştri şi că evenimentele ne scapă de sub control ni se pare tuturor greu de suportat – când ne simţim neputincioşi, ne simţim şi nefericiţi. Nu există om care să dorească mai puţină putere, toţi vor mai multă. În lumea de astăzi, însă, setea de putere nu face impresie bună şi este riscant să-ţi dezvălui planurile de a cuceri o poziţie de forţă. Trebuie să părem oneşti şi cumsecade. Prin urmare, e nevoie să fim abili – simpatici, dar vicleni, democratici, dar fără scrupule.

  Acest permanent joc de duplicităţi seamănă cel mai bine cu dinamica puterii din viesparul de urzeli de la vechile curţi nobiliare. Aşa cum ştim, de-a lungul veacurilor, orice curte a gravitat în jurul unui centru de putere – rege, regină, împărat, conducător. Curtenii care se înghesuiau pe lângă suzeran se aflau de fapt într-o situaţie extrem de delicată: trebuiau să-şi slujească stăpânul, dar dacă se gudurau cu prea mult zel sau dacă se vedea prea limpede că umblau după favoruri, ceilalţi rivali ar fi băgat de seamă de îndată şi ar fi trecut la acţiune, coalizându-se împotriva lor. Prin urmare, tentativele de câştigare a bunăvoinţei stăpânului trebuiau să fie subtile. Până şi cei mai iscusiţi aveau nevoie să se ferească de concurenţa altora care nu se gândeau decât să-i înlăture.

  În afară de aceasta, curtea se presupunea că reprezintă culmea civilizaţiei şi a rafinamentului. Manevrele violente sau prea evidente erau privite cu ostilitate. Curtenii urzeau pe tăcute şi în mare taină împotriva acelora dintre ei care dovedeau prea multă nerăbdare sau foloseau forţa. Iată dilema curteanului: în timp ce îşi păstra imaginea de campion al eleganţei, se preocupa fără încetare de mijloacele prin care să-şi întreacă şi să-şi zdrobească oponenţii în chipul cel mai subtil cu putinţă.

  Cu timpul, aceşti aşi ai iscusinţei învăţau să-şi atingă scopurile înaintând mai degrabă oblic şi prin mişcări indirecte. Dacă îşi înjunghia pe la spate adversarul, mâna ucigaşă se ascundea într-o mănuşă de catifea, iar duşmănia îşi punea pe faţă masca celui mai blând surâs. În loc să utilizeze arma constrângerii sau a trădării manifeste, curteanul desăvârşit îşi deschidea drum recurgând la arsenalul seducţiei, farmecului, înşelătoriei şi strategiei perfide, plănuind întotdeauna totul cu câteva „mutări” înainte. Viaţa la curte era un joc de şah neîntrerupt, necesitând o vigilenţă mereu trează şi o gândire tactică prospectivă foarte flexibilă – un război care nu renunţa la aparenţa de civilizaţie.

  Astăzi ne vedem confruntaţi cu un paradox foarte asemănător cu cel al curteanului de altădată. Totul trebuie să pară civilizat, decent, democratic şi cinstit. Numai că dacă respectăm aceste reguli cu prea multă stricteţe, dacă ne luăm doar după litera lor, riscăm să ne trezim călcaţi în picioare de alţii mai puţin naivi decât noi. Aşa după cum scria marele diplomat şi curtean florentin Niccolo Machiavelli, „Omul care încearcă să fie bun în orice împrejurare va ajunge negreşit la ruină, copleşit de puzderia celor care nu sunt buni”. Curtea se considera expresia cea mai înaltă a rafinamentului, dar sub poleiala aceasta fierbea cazanul patimilor întunecate – lăcomia, invidia, desfrâul şi ura – la foc mic şi cu capac. La fel, lumea noastră de azi îşi imaginează că este clădită pe ideea de onestitate şi totuşi în noi mocnesc aceleaşi emoţii urâte dintotdeauna – omul nu se schimbă. Jocul este mereu acelaşi. Pe de o parte, trebuie păstrate aparenţele, dar pe de altă parte, dacă nu eşti naiv, înveţi repede să fii prudent şi să urmezi sfatul lui Napoleon: pe mâna de fier trebuie pusă mănuşa de catifea. Dacă, asemenea curteanului de odinioară, ajungi să stăpâneşti arta manevrei indirecte, dacă înveţi să seduci, să încânţi, să minţi şi să-ţi scoţi din joc rivalii, vei cuceri culmile puterii. Vei face oamenii să se supună voinţei tale, fără ca măcar să-şi dea seama de ceea ce faci, iar dacă nu îşi dau seama, nu rişti nici să-ţi atragi resentimentele, nici să întâmpini rezistenţa lor.

  Curţile sunt, în mod indiscutabil, sălaşuri ale politeţii şi bunei creşteri; dacă nu ar fi aşa, s-ar putea spune că sunt sălaşul crimei şi dezolării. Aceiaşi oameni care acum îşi zâmbesc şi se îmbrăţişează, s-ar repezi unii la ceilalţi să se înjunghie, dacă bunele maniere nu le-ar interzice acest lucru.

  LORDUL CHESTERFIELD, 1694 – 1773

  În ochii unora, ideea de a se implica în mod conştient în asemenea jocuri de putere, oricât de „indirecte” ar fi ele, pare să aibă conotaţii malefice, asociale, de rămăşiţă dintr-un trecut depăşit. Ei cred că pot ieşi din horă adoptând un comportament care nu are nimic de-a face cu puterea. Trebuie să te fereşti de acest gen de oameni, pentru că, adeseori, chiar în timp ce îşi afirmă sus şi tare principiile, pun în practică tocmai regulile jocului pe care îl înfierează. Se folosesc de strategii care disimulează cu abilitate natura manipulării. De exemplu, se vor lăuda cu slăbiciunile şi cu vulnerabilitatea lor de parcă acestea ar fi nişte virtuţi. Numai că vulnerabilitatea autentică, în afară