în agonie, părăsit de medicul închisorii. Deținutul, fost legionar, pronunță, cînd își recapătă forțele, o imundă injurie la adresa binefăcătorului său evreu. O ură implacabilă, inumană iese la suprafață. Marin Preda este neîntrecut în a construi asemenea momente epice. Ele sînt mai sugestive, mai profunde decît orice spumegos pamflet împotriva înjosirii naturii umane. Ancheta politică, înfățișată și altădată în literatură, apare, aici, ca un mecanism complex de intimidare și depersonalizare a individului. Sînt pagini revelatoare în roman, de o mare forță realistă, scrise fără mînie, încet și convingător, dezvăluind modul în care individul este instalat în culpabilitate și sfîrșește prin a se socoti, el însuși, culpabil și fără ieșire.

Marin Preda a scris, în fond, un roman pe care n-aș putea să-l numesc altfel decît romanul unei mari conștiințe. Conștiința, întîi, a unui mare prozator care judecă fără părtinire, fără mistificație (nici măcar aceea ce se bizuie pe un tiranic sentiment al justiției!), o istorie în care forțele se confruntă în chip dramatic; conștiința, apoi, a unui erou care crede în puterea spiritului și în mitul fericirii prin dragoste. Destinul îl lovește de mai multe ori, însă înfrîngerile nu-i împing sufletul spre negația valorilor și nu-l sălbăticesc. Victor Petrini atinge, într-o lume confuză, condiția tragicului, pentru că nu se îndoiește de puterea spiritului de a rămîne demn și necruțător în suferință. Iubirile și întîmplările absurde îl aruncă în brațele deznădejdii și ale ororii, spiritul îi dă însă forța să treacă prin ele, nu netulburat (mit al omului clasic), ci neliniștit și lucid, luciditatea fiind forma demnității sale.

I s-a reproșat romanului, la apariție, că are multe „burți”, nu are, adică, o mare fluiditate și o bună organizare interioară, în fine, că profesorul de filozofie Victor Petrini nu se poartă în viață ca un filozof și că meditațiile sale despre gnoză, despre praxiologie, despre relația dintre putere și spirit etc. nu au profunzime filozofică. Am replicat și eu, și alții, și, recitind romanul, nu mi-am schimbat ideile despre el: Cel mai iubit dintre pămînteni nu are, adevărat, stilul Moromeților, adică liniștea, armonia, fluiditatea, privirea de sus, pe scurt, nu are acea viziune stabilizatoare pe care o aflăm acolo. Oglinda romanului (celebra oglindă de care vorbește Stendhal) stă foarte aproape de barbaria concretă a istoriei și prozatorul este implicat adînc în tragediile istoriei… Preda a scris relativ repede această carte și, dacă ar fi trăit, ar fi revăzut în mod sigur structura și stilul narațiunii. Era modul lui de a lucra. Moromeții I are, de nu mă înșel, opt sau nouă variante. Romanul Risipitorii a fost rescris de trei sau patru ori, fără ca prozatorul să fie, la urmă, mulțumit. Era un experiment (trecerea de la epica rurală la epica urbană și de la romanul istoriei la romanul individului) pe care prozatorul nu voia să-l rateze. Cel mai iubit dintre pămînteni este un experiment cu mult mai ambițios, făcut la altă vîrstă și, evident, cu altă gîndire epică. S-au găsit printre hîrtiile lui Preda cam treizeci de pagini dintr-un jurnal de atelier în legătură cu această scriere. Sînt reflecții despre natura umană, despre comportamentul personajelor, cum ar fi trecerea de la ura abisală a Matildei la tandrețea învăluitoare, sînt scene de viață… Unele au intrat în roman, altele au rămas în aceste ciorne (publicate ulterior în Jurnalul intim al lui Preda, Editura Ziua, 2004), dovadă că Preda era un spirit organizat și încerca să dibuiască rațiunea actelor umane. Chiar și rațiunea actelor iraționale…

I se reproșează, azi, că a rămas în toată literatura lui un scriitor cu o concepție realist-socialistă. Mi se pare o glumă nereușită. Cînd citești acest roman (cel mai curajos ce s-a scris, probabil, despre totalitarismul răsăritean!), te poți gîndi la orice, numai la realismul socialist nu. De altfel, se știe că Marin Preda a repudiat în chipul cel mai energic această falsă metodă (unică) de creație. Cedase o dată, de două ori (în Ana Roșculeț și, parțial, în Desfigurarea) și, de atunci, se ferea ca de foc de ea. Cînd Ceaușescu a vrut s-o reintroducă în literatură, prin anii ’70, prozatorul, împins din spate de un coleg mai tînăr, s-a prezentat în cabinetul primului secretar și i-a spus: „Dacă reintroduceți realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Cine vrea să verifice veridicitatea acestei scene poate să citească relatarea făcută de Adrian Păunescu și publicată, în 1981, la un an de la moartea scriitorului, în volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare (Ed. Cartea Românească).

Acad. Eugen Simion

Marin Preda

PARTEA ÎNTÎIA

Capitolul I

Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus aici, în această celulă, din care nu voi mai ieși decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea orașului, pe poteci, uitîndu-mă în jos și privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, liniștit, apoi de atracție, de dorință, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el și a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce și făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam copleșit de un adînc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit?

Dar moartea violentă, sinuciderea, la care ești împins de către oameni? Tandra nepăsare față de lume te poate stăpîni într-adevăr numai cînd te simți străin de propria-ți ființă; dar cînd, dimpotrivă, ai conștiința că ea este totul? Și știi cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? Închisoarea pe viață! Oricît m-aș strădui, mi-este cu neputință să-mi imaginez că, odată verdictul pronunțat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător.

Am mai avut de a face cu anchetele și