Tovarăşul meu de călătorie s-a ivit pe punte. S-a ridicat pe copastie şi s-a uitat la mine. Apariţia unui tigru e înfricoşătoare în orice împrejurare, dar aici era de-a dreptul paralizantă. Era un contrast puternic între blana lui portocalie şi albul inert al bărcii. Mi s-au oprit toate simţurile, şi aşa foarte încercate. Deşi era vast, Pacificul dintre noi părea un şanţ cu apă îngust, fără ziduri şi zăbrele.

„Planul 6, Planul 6, Planul 6”, auzeam în minte. Dar ce era Planul 6? A da. Războiul nervilor. Jocul aşteptării. Pasivitatea. Amânarea. Legile neiertătoare ale naturii. Mersul inevitabil al timpului şi epuizarea resurselor. Ăsta era Planul 6.

Un gând îmi trecea prin minte ca un strigăt nervos: „Prostule! Babuin fără creier! Planul 6 e cel mai prost din toate! Richard Parker se teme de mare acum. Oceanul fusese cât pe ce să-l ucidă acum câteva zile. Dacă va fi înfometat şi însetat, îşi va învinge frica şi va face orice ca să-şi satisfacă aceste nevoi. Va transforma şanţul cu apă într-un pod. Va înota cât va fi nevoie ca să ajungă la plută şi la tine. Iar în ceea ce priveşte apa, ai uitat că tigrii din Sundabarns beau apă sărată? Crezi că poţi rezista mai mult decât rinichii lui? Dacă vei duce un război al nervilor, vei pierde! Vei muri! E CLAR?”

Trebuie să spun ceva despre frică. Ea este unicul inamic adevărat al vieţii. Numai ea o poate învinge. Este un adversar inteligent, trădător. Nu are decenţă, nu respectă nicio lege sau convenţie, nu are milă. Merge direct la punctele slabe, pe care le găseşte cu uimitoare uşurinţă. Totdeauna începe în minte. Te simţi calm, liniştit, fericit. Apoi, frica, deghizată sub masca îndoielii blânde, se strecoară în mintea ta ca un spion. Îndoiala se întâlneşte cu neîncrederea şi neîncrederea încearcă să iasă la suprafaţă. Dar neîncrederea e un infanterist prost înarmat. Îndoiala îl învinge repede. Devii îngrijorat. Raţiunea preia lupta. Te linişteşti. Raţiunea e bine înarmată. Dar, spre uimirea ta, în ciuda tacticii superioare şi a unui număr de victorii de necontestat, raţiunea este înfrântă. Te simţi slăbit, şovăielnic. Îngrijorarea se transformă în groază.

Apoi frica îţi cuprinde corpul, care îşi dă seama că există o problemă gravă. Plămânii îţi zboară ca pasărea, intestinele se preling ca şarpele. Limba îţi cade, grea ca un oposum, maxilarele încep să galopeze pe loc. Surzeşti. Muşchii îţi tremură ca şi cum ar suferi de malarie, iar genunchii încep să-ţi danseze. Inima se zbate în timp ce sfincterele se relaxează. Şi la fel tot restul corpului. Toate organele te lasă. Numai ochii mai funcţionează. Ei sunt pironiţi asupra fricii.

Iei decizii pripite. Concediezi şi ultimii aliaţi: speranţa şi încrederea. Te înfrângi singur. Frica, care e doar o impresie, triumfă.

Problema e dificil de exprimat în cuvinte. Căci frica, adevărata frică, cea care îţi zdruncină temelia, cea care pune stăpânire pe tine când trebuie să-ţi recunoşti mortalitatea, se cuibăreşte în memoria ta ca o cangrenă: încearcă să strice totul, chiar şi cuvintele pe care le foloseşti pentru a o exprima. Prin urmare, trebuie să te lupţi ca să-i dai expresie. Ca să arunci strălucirea cuvintelor asupra ei. Pentru că, dacă n-o faci, dacă frica devine un întuneric inexprimabil pe care îl eviţi, sau chiar reuşeşti să-l uiţi, te trezeşti în faţa a noi atacuri pentru că n-ai luptat niciodată împotriva adversarului care te-a învins.

Richard Parker m-a liniştit. Este ironia acestei poveşti că tigrul care m-a scos din minţi de frică a fost acelaşi care mi-a adus pacea, perspectiva, chiar împlinirea.

Se uita la mine fix. După un timp, am recunoscut privirea. Am crescut cu ea. Era privirea unui animal mulţumit, care se uita din cuşcă la fel cum te uiţi pe fereastra restaurantului după ce ai mâncat bine, atunci când ai chef de conversaţie. În mod clar, Richard Parker mâncase hiena şi băuse apă de ploaie. Nu i se mişcau buzele, nu-şi arăta dinţii, nu mârâia. Pur şi simplu mă observa, într-o manieră sobră, dar nu ameninţătoare. Îşi mişca urechile şi se uita înclinându-şi capul. Semăna cu o pisică tărcată, drăguţă, mare, grasă, domestică, în greutate de 250 kilograme.

Scotea un sunet, un mârâit prin nări. Mi-am ciulit urechile. Am auzit şi a doua oară. Am fost mirat. Prusten?

Tigrii scot o varietate de sunete. Răgete, mârâituri, cel mai tare fiind un fel de aaonh din fundul gâtului, scos de obicei în perioada de împerechere de masculi şi femele în călduri. Este un strigăt care se aude până departe, absolut paralizant când e aproape. Tigrii fac woof când sunt surprinşi, o scurtă izbucnire de furie care te face să-ţi iei picioarele la spinare, dacă nu cumva ţi s-au lipit de pământ. Când atacă, tigrii scot un răget ca un lătrat gutural. Mârâitul pe care-l scot atunci când vor să ameninţe are o altă calitate guturală. Tigrii scot un sâsâit, care, în funcţie de emoţia pe care vor s-o exprime, seamănă cu foşnetul frunzelor toamna, sau un mârâit, atunci când sunt mai agitaţi, care seamănă cu scârţâitul unei balamale care se deschide încet – amândouă, însă, îţi îngheaţă sângele în vine. Tigrii mârâie şi gem. Torc, deşi nu la fel de melodios ca o pisică, şi numai când expiră. (Numai pisicile torc şi pe inspiraţie şi pe expiraţie. Asta le deosebeşte de felinele mari. Dar doar felinele mari pot să ragă. Ăsta e un lucru bun. Mi-e teamă că popularitatea pisicii ar scădea mult dacă ar putea rage ca să-şi arate nemulţumirea.) Tigrii miaună, la fel ca pisicile, dar mai tare şi într-o gamă mai largă, nu destul de încurajator ca să te facă să te apleci şi să-i ridici în braţe. Tigrii pot să şi tacă, maiestuos.

Am auzit toate aceste sunete când eram copil. În afară de prusten. Dacă ştiam de el, era pentru că îmi spusese tata. El citise despre asta. Dar îl şi auzise o dată,