– Nu vă lăsaţi pradă disperării; nu vă lăsaţi învinşi. Aduceţi-vă aminte: dispoziţia contează, mai presus de toate. Dacă vreţi să trăiţi, veţi trăi. Mult noroc.

Mai erau câteva rânduri încriptate despre arta şi ştiinţa navigaţiei. Am învăţat că orizontul, văzut de la o înălţime de un metru şi jumătate, era la patru kilometri depărtare.

Sfatul de a nu bea urină nu era necesar. Nimeni care a purtat porecla de Pişare în copilărie n-o să se atingă vreodată de un asemenea lichid, chiar în mijlocul Pacificului. Iar sugestiile gastronomice îmi confirmau că englezii nu cunosc înţelesul cuvântului hrană. Altfel, manualul era un pamflet fascinant despre cum să eviţi să fii murat în saramură. Doar un singur subiect nu era menţionat: stabilirea relaţiilor alfa-omega cu posibilele animale din barca de salvare.

Trebuia să inventez un program de dresaj pentru Richard Parker. Trebuia să-l fac să înţeleagă că eu eram tigrul conducător şi că teritoriul lui era limitat la podeaua bărcii, la banca de la pupa şi la băncile de pe margine, până la crucea din mijloc. Trebuia să-i fixez în minte că prelata şi prova, mărginite de teritoriul neutru al băncii din mijloc, era teritoriul meu şi că-i era interzis.

Trebuia să mă apuc de pescuit imediat. Richard Parker avea să termine cele două leşuri în curând. La grădinile zoologice, tigrii mănâncă în medie patru kilograme şi jumătate de carne pe zi.

Erau multe alte lucruri pe care trebuia să le fac. Trebuia să-mi găsesc un adăpost. Dacă Richard Parker stătea sub prelată tot timpul, avea un motiv precis. Să stai tot timpul afară, în soare, în vânt şi ploaie, era extenuant nu numai pentru corp, ci şi pentru minte. Nu citisem că expunerea prelungită la aceşti factori putea duce la moarte? Trebuia să-mi găsesc un acoperiş.

Trebuia să leg pluta de barcă cu o a doua frânghie, în caz că prima avea să se rupă.

Trebuia să îmbunătăţesc pluta. Acum, plutea, dar nu se putea locui pe ea. Trebuia s-o fac bună de locuit până mă puteam muta pe barcă permanent. De exemplu, trebuia să văd cum aş fi putut să nu mă ud. Pielea îmi era încreţită şi umflată pe tot corpul din cauză că eram tot timpul jilav. Trebuia să fac ceva. Şi trebuia să găsesc un mod de a avea provizii pe plută.

Trebuia să nu mai sper atât de mult că va apărea o navă să mă salveze. Nu trebuia să mă bazez pe ajutor exterior. Trebuia să supravieţuiesc prin forţe proprii. Din experienţă, ştiam că una dintre cele mai mari greşeli pe care le poate face un naufragiat erau să spere prea mult şi să facă prea puţin. Supravieţuirea începe prin a da importanţă lucrurilor imediate, apropiate. A sta şi a aştepta, cu speranţă inutilă, e ca şi cum ai visa şi ai aştepta să-ţi treacă viaţa.

Erau multe lucruri de făcut.

M-am uitat la orizontul gol. Era atât de multă apă. Iar eu eram aşa singur. Singur.

Am izbucnit în plâns. Mi-am ascuns faţa în mâinile încrucişate şi am început să suspin. Situaţia era fără ieşire.

Singur sau nu, pierdut sau nu, mi-era foame şi sete. Am tras de frânghie. Am simţit o uşoară tensiune. Imediat ce i-am dat drumul, m-am îndepărtat de barcă. Deci barca mergea mai repede decât pluta, trăgând-o după ea. Am observat doar, fără vreun alt gând. Pe moment, problema mea era Richard Parker.

După toate semnele, era sub prelată.

Am tras de frânghie până am ajuns lângă prova. M-am suit pe copastie. Cum eram ghemuit, gata să dau un tur prin compartiment, am observat nişte valuri care m-au pus pe gânduri. Mi-am dat seama că barca îşi schimbase direcţia. Nu mai era perpendiculară pe valuri, ci paralelă şi începuse să se clatine dintr-o parte în alta, ceea ce îţi provoca greaţă. Am înţeles de ce: când am lansat pluta, aceasta a acţionat ca o ancoră care a tras prova bărcii cu faţa spre valuri. Valurile şi vântul sunt perpendiculare. Deci, dacă o barcă este împinsă de vânt, dar ţinută pe loc de o ancoră, se va roti până nu va mai opune rezistenţă vântului – adică până când se va alinia cu el şi se va aşeza în unghi drept faţă de valuri, ceea ce-i imprimă o mişcare mult mai confortabilă decât cea laterală. Cu pluta alături, efectul de tragere dispăruse şi nimic nu mai putea să cârmească barca spre vânt. Prin urmare, s-a întors şi a început să se clatine dintr-o parte în alta.

Ceea ce poate vi se pare un detaliu nesemnificativ avea să-mi salveze viaţa, iar pe Richard Parker avea să-l facă să regrete.

Ca pentru a-mi confirma ceea ce gândeam, tigrul a început să mârâie. Era un mârâit trist, delicat. Era un bun înotător, dar nu şi un bun marinar.

Deci aveam o şansă.

Ca să nu fiu prea încrezător în abilităţile mele de a-l manipula, am primit un avertisment sinistru, ca să ştiu cu cine aveam de-a face. Richard Parker părea să atragă tot ce însemna viaţă, cu o vitalitate carismatică pe care alte forme de viaţă o găseau intolerabilă. Eram pe punctul de a sări pe punte când am auzit un bâzâit uşor. Am văzut ceva mic aterizând în apă, lângă barcă.

Era un gândac. A plutit o secundă, două înainte să fie înghiţit de gurile flămânde din adânc. Un alt gândac l-a urmat. În următoarele minute, vreo zece gândaci au căzut în mare de ambele părţi ale bărcii. Toţi au fost mâncaţi de peşti.

Cele mai umile forme de viaţă abandonau barca.

M-am uitat cu grijă peste copastie. Primul lucru pe care l-am văzut zăcând pe prelată, deasupra băncii de la prova, era un gândac mare, probabil patriarhul lor. L-am privit, fascinat. Când a decis că venise timpul, şi-a deschis aripile, s-a ridicat în aer, a plutit deasupra bărcii, ca şi cum s-ar fi asigurat că nu mai rămăsese nimeni, şi apoi a virat peste bord, către moarte.

Rămăsesem numai noi