O apropiere a României de Tripla Înţelegere (Marea Britanie, Franţa şi Rusia) era vizibilă în primăvara anului 1914. Relaţiile Franţei cu România s-au îmbunătăţit simţitor, după ce diplomaţii francezi sprijiniseră pe deplin România în al Doilea Război Balcanic. Cele două ţări şi-au coordonat planurile, iar Rusia a curtat îndelung România, sub îndrumarea ministrului de Externe Serghei Sazonov. Vizita ţarului Nicolae al II-lea la Constanţa la 14 iunie 1914 a marcat începutul unei noi epoci în relaţiile dintre cele două ţări. Însă prim-ministrul Ionel Brătianu a refuzat să adere formal la Tripla Înţelegere. Era cu adevărat dornic să continue apropierea de Rusia, însă nu dorea să amplifice tensiunile cu Austro-Ungaria şi respecta puterea economică şi militară a Germaniei.

În săptămânile de după asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului Austro-Ungariei, la Sarajevo, în 28 iunie 1914, regele Carol şi politicienii liberali şi conservatori au asistat tot mai neliniştiţi la deteriorarea situaţiei internaţionale. Au adoptat o politică de neutralitate în cadrul unei reuniuni a Consiliului de Coroană din 3 august. În această şedinţă prezidată de rege, la care au participat membrii cabinetului, foşti prim-miniştri şi preşedinţii principalelor partide politice, au fost analizate două posibilităţi. Prima – intrarea imediată în război de partea Puterilor Centrale – a fost susţinută de Carol, care s-a declarat sigur de victoria Germaniei şi a apelat la simţul onoarei ascultătorilor săi, pentru respectarea angajamentelor din tratat faţă de Germania şi Austro-Ungaria. Însă nu s-a bucurat decât de sprijinul lui Petre Carp, liderul conservator, care a considerat că opinia publică în favoarea Antantei, deşi copleşitoare, era irelevantă şi s-a arătat dezinteresat de situaţia românilor din Transilvania. Însă tocmai acestea erau problemele majore care îi frământau pe toţi ceilalţi. În faţa poziţiei puternice favorabile neutralităţii adoptate de liderii partidelor, care au declarat că nu îşi puteau asuma răspunderea unui guvern care se implica în război alături de Puterile Centrale, regele, subliniindu-şi rolul de monarh constituţional, a acceptat decizia acestora.

La 10 octombrie 1914, când regele Carol a murit, Brătianu a preluat controlul deplin asupra politicii externe. Deşi simpatiza cu Antanta, nici el şi nici urmaşul lui Carol, nepotul său, Ferdinand, nu intenţionau să iasă din neutralitate până când nu se limpezea cursul războiului şi puteau fi siguri că-şi vor înfăptui ţelurile naţionale.

Brătianu a continuat cu intermitenţe negocierile cu Antanta pe parcursul anului 1915 şi la începutul lui 1916. A ridicat miza pentru intrarea României în război şi era hotărât să nu se implice prematur în conflict. Cea mai importantă dintre condiţiile sale era o garanţie scrisă că România avea să primească Transilvania, Bucovina şi Banatul ca răsplată pentru serviciile sale. De asemenea, era pe deplin conştient de izolarea geografică a ţării sale faţă de Aliaţii occidentali şi a cerut asigurarea unui flux continuu de armament şi provizii, care nu puteau veni decât prin Rusia.

Aliaţii occidentali au acceptat în cele din urmă condiţiile lui Brătianu, în iulie 1916. Însă nici măcar atunci decizia de a intra în război nu a fost luată uşor. Au mai urmat şase săptămâni de negocieri înainte ca toate detaliile aderării României la Antanta să fie puse la punct. În special Rusia a considerat termenii lui Brătianu exageraţi, iar ceilalţi Aliaţi erau mai curând interesaţi să folosească armata României pentru a deschide un nou front împotriva Puterilor Centrale decât să înfăptuiască aspiraţiile naţionale ale României. Franţa a propus o formulă care s-a dovedit acceptabilă : Rusia, care preluase controlul negocierilor cu Brătianu, avea să ofere, pe hârtie, tot ce ceruse acesta, până şi egalitatea cu ceilalţi Aliaţi la conferinţa de pace, dar, dacă la sfârşitul războiului nu puteau fi respectate toate condiţiile României, atunci principalii Aliaţi aveau să constrângă pur şi simplu România să accepte mai puţin decât i se promisese.

11. Ion I.C. Brătianu

În cele din urmă, la 17 august 1916, Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti au semnat convenţiile politice şi militare care stipulau condiţiile intrării României în război. De o însemnătate imediată erau clauzele ce prevedeau declanşarea unui atac asupra Austro-Ungariei nu mai târziu de 28 august şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unirea cu regatul României. Consiliul român de Coroană a aprobat în mod formal tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 27 august. În ziua următoare, Germania a declarat război României. A fost urmată de Turcia la 30 august şi de Bulgaria la 1 septembrie.

Operaţiunile militare româneşti, care au început la 27-28 august cu un atac în Transilvania, au avut succes iniţial, însă armata română nu era capabilă să susţină campanii atât în nord, împotriva armatelor germană şi austro-ungară, cât şi la sud, împotriva unei forţe combinate, germană şi bulgară. Confruntarea decisivă a avut loc în vestul Munteniei, în noiembrie şi la începutul lunii decembrie 1916. Craiova a fost ocupată la 21 noiembrie, iar forţele austriece şi germane s-au îndreptat apoi spre est, către râurile Argeş şi Neajlov, unde, între 30 noiembrie şi 3 decembrie, au înfrânt armata română şi au determinat o retragere generală. Trupele germane au intrat în Bucureşti la 6 decembrie. Frontul s-a stabilizat în cele din urmă în sudul Moldovei, de-a lungul Dunării şi Siretului, la 10 ianuarie 1917.

Pierderile suferite de România în cele patru luni de război au fost majore, 250.000 de soldaţi fiind ucişi, răniţi sau luaţi prizonieri, aproape o treime din forţa mobilizată în august 1916, iar armata rămânând fără o bună parte din echipament : două treimi din puşti, jumătate din mitraliere şi un sfert din tunuri.