dintre măsuri nu a îngenuncheat tabăra adversă; fiecare a sporit poverile economice ale războiului, ceea ce a stârnit antipatia negustorilor şi a ţăranilor, care sufereau deja de pe urma unui şir de recolte proaste. Campaniile terestre erau la rândul lor costisitoare, lupte lente împotriva fortăreţelor şi dincolo de căile navigabile: fortificaţiile lui Vauban au făcut ca Franţa să fie practic de necucerit, însă acelaşi gen de obstacole împiedicau şi avansarea cu uşurinţă a Franţei în Olanda sau în Renania-Palatinat. Dat fiind că fiecare tabără menţinea peste 250.000 de oameni pe câmpul de luptă, costurile erau înfiorătoare, chiar şi pentru aceste ţări bogate[192]. Deşi existau şi campanii extraeuropene (Indiile de Vest, Newfoundland, Acadia, Pondicherry), niciuna dintre ele nu era îndeajuns de importantă încât să clatine echilibrul continental sau maritim de bază. Astfel, până în anul 1696, dat fiind că moşierii conservatori englezi şi burghezii din Amsterdam se plângeau de taxele exagerate, iar Franţa era afectată de foamete, atât William, cât şi Ludovic aveau motive să ajungă la un compromis.

Prin urmare, Tratatul de la Ryswick (1697), deşi îi acorda lui Ludovic câteva dintre câştigurile sale anterioare în ceea ce priveşte graniţele, a dispus o revenire generală la situaţia de dinaintea războiului. Cu toate acestea, consecinţele Războiului de Nouă Ani din 1689–1697 nu erau atât de neînsemnate pe cât pretindeau criticii contemporani. Ambiţiile franceze fuseseră cu certitudine sugrumate pe uscat, iar forţa navală măcinată pe mare. „Revoluţia glorioasă” din 1688 fusese susţinută, iar Anglia îşi asigurase flancul irlandez, îşi consolidase instituţiile financiare şi îşi reconstruise armata şi flota. Iar tradiţia anglo-olandezo-germană de a ţine Franţa departe de Flandra şi Renania fusese respectată. Chiar dacă preţul plătit a fost mare, pluralitatea politică a Europei fusese reafirmată.

Având în vedere faptul că majoritatea capitalelor erau epuizate de război, învierea conflictului părea foarte improbabilă. Însă, atunci când nepotului lui Ludovic i s-a oferit succesiunea la tronul Spaniei, în 1700, Regele Soare a văzut în aceasta ocazia ideală de a întări puterea Franţei. În loc să ajungă la un compromis cu potenţialii săi rivali, el a ocupat rapid partea de sud a Ţărilor de Jos, în numele nepotului său, şi le-a asigurat concesiuni comerciale exclusive comercianţilor francezi din marele imperiu al Spaniei din emisfera vestică. Acest lucru, precum şi multe alte provocări, i-au alarmat îndeajuns de mult pe englezi şi pe olandezi încât să îi facă să se alăture Austriei în 1701 într-o altă coaliţie care să înfrâneze ambiţiile lui Ludovic: Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei.

Din nou, balanţa generală de putere şi de resurse impozabile sugera că fiecare alianţă îi putea face rău celeilalte, însă nu o putea copleşi[193]. În numeroase privinţe, Ludovic se afla pe o poziţie mai puternică decât în războiul din 1689–1697. Spaniolii s-au ataşat rapid de nepotul său, Filip al V-lea, iar „puterile bourbone” au putut coopera pe numeroase câmpuri de luptă; finanţele franceze au beneficiat mult de pe urma importului de argint spaniol. Mai mult decât atât, Franţa fusese echipată din punct de vedere militar – până la nivelul la care, la un moment dat, putea susţine aproximativ o jumătate de milion de soldaţi. Însă austriecii, mai puţin deranjaţi pe flancul lor balcanic, jucau un rol mai important în acest război decât în cel anterior. Lucrul cel mai important este că guvernul englez era hotărât să pună la dispoziţia aliaţilor germani resursele sale naţionale considerabile, sub forma unor subvenţii copioase, a unei flote copleşitoare şi, lucru atipic, a unei armate continentale vaste, condusă de strălucitorul Marlborough. Aceasta din urmă, formată din 40.000-70.000 de englezi şi mercenari, se putea alătura unei armate olandeze excelente de peste 100.000 de oameni şi unei armate habsburgice de dimensiuni similare, pentru a înăbuşi încercarea lui Ludovic de a-şi impune voinţa în Europa.

Însă acest lucru nu însemna că Marea Alianţă îşi putea impune voinţa asupra Franţei sau a Spaniei. În afara acestor două regate, este adevărat, evenimentele s-au întors treptat în favoarea aliaţilor. Victoria decisivă a lui Marlborough de la Blenheim (1704) a afectat grav armatele franco-bavareze şi a scăpat Austria de ameninţarea unei invazii franceze. Bătălia ulterioară de la Ramillies (1706) a adus forţelor anglo-olandeze o mare parte din sudul Ţărilor de Jos, iar cea de la Oudenarde (1708) a pus capăt în mod brutal efortului francez de a recâştiga teren acolo[194].

Pe mare, în lipsa unei importante flote inamice cu care să lupte după bătălia fără consecinţe de la Malaga (1704), Royal Navy şi echivalentul său olandez în declin au putut demonstra flexibilitatea forţei navale superioare. Noul aliat, Portugalia, putea fi susţinut de pe mare, iar Lisabona oferea în schimb o bază pentru flotă şi aur brazilian. Trupele puteau fi detaşate în emisfera vestică, pentru a ataca posesiunile franceze din Indiile de Vest şi din America de Nord, iar detaşamentele de atac puteau vâna flotele spaniole care transportau aur. Capturarea Gibraltarului nu a oferit flotei britanice doar o bază ce controla ieşirea din acea mare, ci a scindat şi bazele franco-spaniole – şi flotele. Flotele britanice au asigurat capturarea Minorcăi şi a Sardiniei; au protejat Savoia şi coastele italiene de atacul francez; iar atunci când aliaţii au intrat în ofensivă, au supravegheat şi au susţinut cu provizii invadarea Spaniei de către armatele imperiale şi au sprijinit atacul asupra oraşului Toulon[195].

Această superioritate maritimă generală a aliaţilor nu putea împiedica însă reluarea atacului francez asupra comerţului, iar în 1708 Royal Navy a fost nevoită să instituie un sistem de escortă a navelor, pentru a limita pierderile flotei comerciale. Şi, la fel cum fregatele britanice nu îi puteau împiedica pe corsarii francezi să intre ori să iasă din Dunkerque sau din estuarul Girondei, tot la fel erau incapabile să impună o blocadă comercială, deoarece aceasta ar fi însemnat să patruleze de-a lungul întregii coaste franco-spaniole; nici măcar confiscarea vaselor cu porumb din porturile franceze în groaznica iarnă a anului 1709 nu a putut îngenunchea imperiul autarhic al lui Ludovic.

Această capacitate a aliaţilor de a răni fără să ucidă a devenit şi mai clară în cadrul campaniilor militare împotriva Franţei şi a Spaniei. În 1709, armata aliată invadatoare se retrăgea după o scurtă ocupaţie a Madridului, nepunând stăpânire pe această ţară din cauza neputinţei de a face faţă atacurilor aprige ale spaniolilor. În partea de nord a Franţei, armatele anglo-olandeze nu au mai avut nicio ocazie de victorie precum cea de la Blenheim; în schimb, războiul era mistuitor, sângeros şi costisitor. În plus,