în 1710, la Westminster se instalase un guvern conservator, dornic să obţină o pace care ar fi asigurat interesele maritime şi imperiale britanice şi care i-ar fi redus cheltuielile într-un război continental. În sfârşit, arhiducele Carol, care fusese candidatul aliaţilor la tronul Spaniei, a devenit pe neaşteptate împărat, lucru ce i-a făcut pe partenerii lui să îşi piardă orice entuziasm în ceea ce priveşte preluarea controlului şi asupra Spaniei. Având în vedere retragerea unilaterală a Angliei din război, la începutul anului 1712, urmată de cea a olandezilor, până şi împăratul Carol, atât de dornic să ajungă „Carlos al III-lea” al Spaniei, a recunoscut că trebuie să încheie pace după încă un an de campanii fără roade.

Termenii păcii care a pus capăt Războiului pentru Succesiunea la Tronul Spaniei au fost fixaţi în tratatele de la Utrecht (1713) şi Rastadt (1714). Analizând aranjamentul în linii mari, principalul beneficiar a fost, fără nicio îndoială, Marea Britanie[196]. Deşi obţinuse Gibraltarul, Minorca, Noua Scoţie, Newfoundiand şi Golful Hudson, precum şi concesiuni comerciale în Lumea Nouă spaniolă, nu a ignorat echilibrul european, într-adevăr, complexul celor 11 tratate separate care au alcătuit aranjamentul din 1713–1714 a produs o consolidare satisfăcătoare, sofisticată a echilibrului. Regatul francez şi cel spaniol trebuiau să rămână separate pentru totdeauna, în vreme ce succesiunea protestantă în Anglia era recunoscută formal. Imperiul Habsburgic, care eşuase în Spania, a primit partea de sud a Ţărilor de Jos şi oraşul Milano (construind astfel mai multe obstacole spre Franţa), Napoli şi Sardinia. Independenţa olandeză fusese menţinută, însă Provinciile Unite nu mai constituiau o putere navală şi comercială atât de mare, fiind forţate să îşi consume o mare parte din energie întărindu-şi graniţele sudice. Mai presus de toate, ambiţiile dinastice şi teritoriale ale lui Ludovic al XIV-lea fusese în sfârşit înfrânate pentru totdeauna, iar naţiunea franceză primise pedeapsa costurilor imense de război, care, alături de alte consecinţe, au sporit datoriile totale ale guvernării de şapte ori. Balanţa de putere era asigurată pe uscat, în vreme ce, pe mare, Anglia era invincibilă. Nu e de mirare că liberalii, ce reveniseră la putere odată cu urcarea pe tron a lui George I, în 1714, s-au arătat rapid foarte dornici să menţină tratatul de la Utrecht, ba chiar dispuşi să participe la o entente cu francezii după moartea principalului lor inamic, Ludovic, în anul ce a urmat.

 

Redistribuirea puterii între statele europene din Vest, care avusese loc în această jumătate de secol de război, a fost mai puţin dramatică decât schimbările ce au avut loc în Est. Acolo, graniţele erau mai instabile decât în Vest, iar teritorii enorme erau controlate mai curând de stăpânii zonelor de graniţă, de iregularii croaţi şi de oşti cazace decât de armatele profesioniste ale unui monarh luminat. Chiar şi atunci când statele-naţiuni şi-au declarat reciproc război, campaniile lor se desfăşurau adesea pe distanţe mari şi implicau recurgerea la trupe iregulare, la husari şi aşa mai departe, cu scopul de a implementa un atac strategic. Spre deosebire de campania din Ţările de Jos, succesul şi eşecul aduceau cu ele transferuri uriaşe de teritorii, accentuând astfel ascensiunile şi decăderile spectaculoase ale puterilor. De exemplu, doar în aceste câteva decenii, turcii au constituit o ultimă ameninţare militară la scară mare la adresa Vienei, însă apoi au suferit rapid înfrângerea şi declinul. Remarcabilul răspuns iniţial al forţelor austriece, germane şi poloneze nu doar a salvat, în 1683, oraşul imperial de o armată turcă de asediu, ci a şi condus la campanii extinse iniţiate de o Ligă Sfântă lărgită[197]. După marea bătălie de lângă Homacs (1687), puterea turcă din Câmpia Ungariei a fost distrusă pentru totdeauna; dacă graniţele s-au stabilizat atunci datorită apelurilor repetate la trupele germane şi habsburgice împotriva Franţei în timpul războiului din 1689–1697, înfrângerile ulterioare ale armatei turce de la Zalankemen (1691) şi Zenta (1697) au confirmat tendinţa. Dacă putea să îşi concentreze resursele pe frontul balcanic şi să aibă generali de calibrul principelui Eugeniu, Imperiul Habsburgic avea să îşi menţină acum poziţia în faţa turcilor. Deşi nu îşi putea organiza teritoriile eterogene la fel de eficient ca monarhiile din Vest, viitorul său ca unul dintre marile state ale Europei era asigurat.

Evaluată potrivit aceluiaşi criteriu, Suedia era mult mai puţin norocoasă. Odată ce tânărul Carol al XII-lea a urcat pe tronul suedez, în 1697, instinctele de prădător ale statelor învecinate au ieşit la iveală; Danemarca, Polonia şi Rusia râvneau la anumite părţi ale imperiului baltic expus al Suediei şi au căzut de acord în toamna anului 1699 să se alieze împotriva sa. Cu toate acestea, atunci când au început luptele, vulnerabilitatea clară a Suediei a fost iniţial mai mult decât compensată de propria armată considerabilă, de un monarh care era un geniu militar, precum şi de sprijinul naval anglo-olandez. Combinaţia acestor trei factori i-a permis lui Carol să ameninţe Copenhaga şi să îi scoată pe danezi din război în luna august a anului 1700, după care el şi-a transportat armata dincolo de Marea Baltică şi i-a înfrânt pe ruşi, obţinând o victorie uluitoare la Narva trei luni mai târziu. După ce a savurat bucuriile ameţitoare ale luptei şi ale victoriei, Carol şi-a petrecut următorii ani invadând Polonia şi pătrunzând în Saxonia.

Cu înţelepciunea privirii retrospective, istoricii au sugerat că nechibzuita concentrare a lui Carol al XII-lea asupra Poloniei şi a Saxoniei l-a distras de la reformele pe care Petru cel Mare le impunea în Rusia după înfrângerea de la Narva[198]. Ajutat de numeroşi consilieri străini şi dispus să împrumute mult din expertiza militară a Vestului, Petru a creat o armată şi o flotă consistente, în acelaşi mod energic în care a ridicat Sankt-Petersburgul din mocirlă. Până a ajuns Carol să se confrunte cu Petru, cu o armată de 40.000 de oameni, în 1708, era probabil prea târziu. Deşi armata suedeză era mai pricepută în general la luptă, a suferit pierderi imense, nu a reuşit niciodată să zdrobească principala armată rusă şi a fost limitată de logistica inadecvată – aceste dificultăţi s-au agravat atunci când armata lui Carol s-a deplasat spre sud, în Ucraina, şi a îndurat iarna grea din 1708/1709. Când, în cele din urmă, a avut loc marea bătălie, în iulie 1709, la Poltava, armata rusă a fost superioară din punct de vedere numeric şi a ocupat o bună poziţie defensivă. Această ciocnire a nimicit armata suedeză, iar fuga ulterioară a lui Carol pe teritoriul turcesc şi exilul prelungit de acolo au constituit o oportunitate pentru inamicii mai apropiaţi ai Suediei. Până când Carol