După alţi ani de luptă (între timp, Carol al XII-lea a fost ucis într-o nouă ciocnire cu danezii, în 1718), Suedia, extenuată şi izolată, a fost nevoită să recunoască în cele din urmă pierderea celor mai multe dintre provinciile sale baltice, prin Pacea din 1721 de la Nystad. Căzuse acum în a doua categorie a puterilor, în vreme ce Rusia se încadra în prima. În mod relativ corespunzător, pentru a marca victoria din 1721 în faţa Suediei, Petru şi-a asumat titlul de imperator. În ciuda declinului ulterior al flotei ţariste şi a profundei înapoieri a ţării, Rusia arătase clar că, asemenea Franţei şi Angliei, „avea forţa de a acţiona independent, ca o mare putere, fără să depindă de vreun sprijin din afară”[199]. Atât în estul Europei, cât şi în vest, exista acum, potrivit spuselor lui Dehio, „o contragreutate pentru concentrarea din centru”[200].

Acest echilibru general al puterii politice, militare şi economice din Europa era menţinut de o destindere anglo-franceză, care a dăinuit aproape două decenii după 1715[201]. Mai ales Franţa avea nevoie să se refacă după un război care îi afectase dramatic comerţul extern şi sporise atât de mult datoria statului, încât doar dobânda echivala cu venitul normal. Mai mult decât atât, monarhiile de la Londra şi Paris, temătoare de succesiunea lor, nu priveau cu ochi buni încercările de a modifica statu-quoul şi au considerat că este profitabil pentru ambele părţi să coopereze în numeroase privinţe[202]. De exemplu, în 1719, ambele puteri făceau uz de forţă pentru a împiedica Spania să urmeze o politică expansionistă în Italia. Însă în anii 1730, tiparul relaţiilor internaţionale se schimba din nou. În această fază, pe francezi nu îi mai entuziasma la fel de mult legătura cu Anglia şi căutau în schimb să îşi recupereze vechea poziţie de principală naţiune a Europei. Acum, succesiunea în Franţa era asigurată, iar anii de pace contribuiseră la prosperitatea ţării – şi au condus, de asemenea, la o creştere semnificativă a comerţului peste mări, reprezentând astfel o provocare pentru puterile maritime. În timp ce Franţa şi-a îmbunătăţit rapid relaţiile cu Spania în vremea ministrului Fleury şi şi-a extins activităţile diplomatice în Europa de Est, Anglia, în timpul precautului şi izolaţionistului Walpole, încerca să nu se implice în treburile continentale. Nici atacarea de către francezi a posesiunilor austriece Lorena şi Milano din 1733 şi nici pătrunderea francezilor în Renania nu au reuşit să stârnească vreo reacţie din partea englezilor. Incapabilă să obţină sprijin din partea izolaţionistului Walpole şi a olandezilor îngroziţi, Viena a fost nevoită să negocieze cu Parisul şi să ajungă la un compromis – pacea din 1738. Mânată de succesele militare şi diplomatice din Europa de Vest, de alianţa cu Spania, de stima Provinciilor Unite şi de maleabilitatea crescândă a Suediei şi a Austriei, Franţa se bucura acum de un prestigiu pe care nici măcar începutul domniei lui Ludovic al XIV-lea nu îl egala. Acest lucru a devenit şi mai evident în anul următor, când diplomaţii francezi au negociat încetarea războiului austro-rus împotriva Imperiului Otoman (1735–1739), repunând numeroase teritorii capturate de cele două monarhii estice sub stăpânire turcească.

În timp ce în timpul lui Walpole englezii avuseseră tendinţa de a ignora aceste evenimente din Europa, interesele comerciale şi politicienii din opoziţie se concentrau mult mai mult asupra numărului tot mai mare de ciocniri cu aliatul Franţei, Spania, în emisfera vestică. Acolo, bogatul comerţ colonial şi expansionismul contradictoriu constituiau motive consistente de conflict[203]. Războiul anglo-spaniol care a rezultat şi pe care Walpole l-a acceptat cu greu, în octombrie 1739, ar fi putut rămâne un conflict regional minor între cele două ţări în secolul al XVIII-lea, dacă nu ar fi existat decizia Franţei de a ajuta Spania în fel şi chip, mai ales „dincolo de graniţă”, în Marea Caraibelor. În comparaţie cu Războiul pentru Succesiunea la Tronul Spaniei din 1702–1713, puterile bourbone se aflau pe o poziţie mult mai bună în luptă pe mare, mai ales de vreme ce nici armata Angliei, nici flota sa nu erau echipate pentru a cuceri coloniile spaniole, idee atât de agreată de experţii de acasă.

Moartea împăratului Carol al VI-lea, urmată de succesiunea Mariei Tereza şi apoi de decizia lui Frédéric cel Mare de a profita de acest lucru capturând Silezia în iarna 1740/1741, a schimbat destul de mult situaţia şi a îndreptat din nou atenţia spre continent. Incapabile să se abţină, cercurile antiaustriece din Franţa au sprijinit pe deplin Prusia şi Bavaria în atacurile lor asupra moştenirii habsburgice. Acest lucru a condus în schimb la o reînfiripare a fostei alianţe anglo-austriece, care a adus subvenţii substanţiale asaltatului imperiu al Mariei Tereza. Oferind bani, mediind în favoarea scoaterii Prusiei (temporar) şi a Saxoniei din război şi prin acţiunea militară de la Dettingen din 1743, guvernul britanic a destins Austria, a protejat Hanovra şi a îndepărtat influenţa franceză asupra Germaniei. Atunci când opoziţia anglo-franceză s-a transformat în ostilităţi formale, în 1744, conflictul s-a intensificat. Armata franceză a înaintat spre nord, trecând de fortăreţele de graniţă ale Olandei austriece, şi s-a îndreptat spre olandezii îngroziţi. Pe mare, dat fiind că flotele bourbone nu constituiau o provocare semnificativă, Royal Navy a impus o blocadă tot mai aspră asupra comerţului francez. Peste mări, atacurile şi contraatacurile au continuat, în Indiile de Vest, pe fluviul Saint Lawrence, în jurul oraşului Madras, de-a lungul rutelor comerciale spre Levant. Prusia, care reluase războiul împotriva Austriei în 1743, a fost convinsă din nou să iasă din război doi ani mai târziu. Subvenţiile britanice puteau fi folosite pentru menţinerea ordinii în Austria, pentru plătirea unor mercenari care să protejeze Hanovra, ba chiar şi pentru cumpărarea unei armate ruse care să apere Olanda. Potrivit standardelor din secolul al XVIII-lea, aceasta era o modalitate costisitoare de a purta un război şi numeroşi englezi se plângeau de impozitele tot mai mari şi de triplarea datoriei naţionale; însă, treptat, ea forţa Franţa, şi mai extenuată, să accepte o pace de compromis.

Geografia şi finanţele – cele două elemente-cheie discutate anterior – au forţat în cele din urmă guvernul britanic şi pe cel francez să îşi rezolve diferendele prin Tratatul de la Aix-la-Chapelle (1748). În acel moment, olandezii se aflau la mila armatei franceze; însă avea acest lucru să