— Și crezi c-a făcut și falsificarea? întreabă Fernandez.

— N-aș crede, zic, c-a făcut-o ea, dar are pe cineva care-a făcut-o pentru ea. Nu știu cine e, da’ poate cînd am să vorbesc cu ea mîine de dimineață, la arest, o s-aibă chef să se destăinuiască nițel. Poate că asta i-ar ușura puțin situația.

Fernandez se ridică și-și toarnă un alt whisky cu sifon și gheață. Individul ăsta are aeru’ că-i tare mulțumit de el însuși.

— Desigur că-mi pare rău pentru dama asta, spune. Cred c-a dat de belea, și încă una de care n-o să scape fără multă bătaie de cap.

— Mie-mi spui?! zic. Da’ niciodată nu poți să știi cum stai cu damele. I-ascultă, Fernandez, continui, ce rost a avut să iei numele ăsta de Fernandez și să vii aici după moartea lui Aymes?

Ridică privirea și zîmbește.

— Trebuia să fac ceva, spune, și cu un an în urmă, cînd fusesem p-aici cu Aymes, îl cunoscusem pe Periera. Am adoptat numele de Fernandez, pentru că nu zgîrie așa la urechi ca numele meu adevărat – Termiglo.

Îmi aruncă o privire sfidătoare.

— Mai e ceva ce-ai vrea să știi?

— Desigur că da, îi zic. În noaptea-n care Aymes a murit tu nu erai de serviciu, nu-i așa?

Își stinge țigara.

— Nu, n-am fost, spune. Stăteam degeaba. Și ce dacă?

— A, nimic, i-o-ntorc, da’ m-am gîndit dac-ai putea eventual să-mi spui unde-ai fost. Presupun că trebuie să fi fost undeva-n seara aia și bănuiesc că cineva trebuie să te fi văzut.

Rîde.

— Asta așa e, spune, Dacă vrei să știi, am mers la un film cu Marie, camerista Henriettei. Nu știam c-o să am nevoie de un alibi.

— Nu e necesar să găsești un alibi, Fernandez, îi zic. Am vrut numai să știu unde-a fost fiecare atunci seara, asta-i tot.

Îi aruncă o privire scurtă lui Periera. Mă duc la bufet și mă servesc c-un whisky. Eram tocmai cu paharu’ la gură cînd sună telefonu’. Fernandez ridică receptoru’ ș-apoi se uită la mine.

— E pentru tine, îmi spune. Metts, șeful poliției din Palm Springs, vrea să-ți vorbească.

— Ascultă, Lemmy, spune Metts. Aici se pune la cale o căsătorie și aș vrea să știu ce atitudine să iau. Presupun că-i în regulă, nu?

— Habar n-am despre ce vorbești, Metts, îi răspund. Cine se căsătorește cu cine și de ce și ce legătură are asta cu mine? îl întreb. Am crezut că poate altcineva a mai comis vreo crimă sau așa ceva. Cine s-a țicnit in halul ăsta, că vrea să-și pună pirostiile-n cap?

— Henrietta și cu Maloney, spune. Cînd au ajuns aici, Maloney s-a exprimat c-ai arestat-o pe Henrietta pentru uciderea lui Aymes precum și pentru un delict de falsificare și că ești un ticălos. Spune că ea-i pe geantă – nu mai are nici o lețcaie și că tu-i faci o-nscenare. Zice că, după părerea lui, cel mai bun lucru pe care poate să-l facă e s-o ia de nevastă, așa ca să aibă cineva grijă de ea și să-i angajeze un avocat și-n general să fie pe-aproape. Spune c-a discutat chestiunea cu ea și ea-i așa de fiartă că-i dispusă să fie de acord cu orice.

Ei bine, ce puteam să spun? Ambii au avut domiciliul aici și au dreptul să se căsătorească, așa că l-am sunat pe judecător, care-o să treacă p-aici peste vreo juma de oră ca să-i unească după lege. Dar acum m-am gîndit că poate-ar trebui și tu să știi despre asta, așa că vezi de ce te-am sunat.

— Îți mulțumesc foarte mult, Metts, zic. Să nu-ți faci nici un fel de griji în privința asta. Viu chiar acum acolo și cred c-am s-opresc căsătoria asta pronto. I-ascultă, ce are de gînd Maloney ăsta să facă, să-ți transforme clădirea poliției în biroul de stare civilă?

Nu le spune nimic pîn-ajung acolo. Du-i cu zăhărelu’ și ține-i în suspans da’ sub nici un motiv nu-ngădui să se oficieze vreo căsătorie. M-ai înțeles?

Spune c-a-nțeles și agață.

Pun receptoru’ pe furcă.

— Fernandez, zic, nu o dată m-am întrebat de ce-ai fost atît de dornic să te-nsori cu Henrietta ș-apoi deodată ai dezertat. Presupun că era din cauza bănuielii tale c-ar fi fost amestecată-n falsurile astea?

Confirmă, dînd din cap.

— Chiar așa a fost, spune. Și cînd ai început să cotrobăi p-aici, mi-am dat seama că știa probabil mai multe despre moartea lui Aymes decît ne-am închipuit cei mai mulți dintre noi, așa că m-am retras.

— Înțeleg, zic. Ei bine, acu’ trebuie s-o iau din loc, da’ mi-a scăpat un amănunt pe care trebuie să vi-l mai spun, băieți, ș-anume că, după toate probabilitățile, voi fi nevoit să vă invit pe-amîndoi să faceți mîine un drum pîn’ la New York împreună cu mine. Cred că veți fi amîndoi martori principali în acțiunea asta împotriva Henriettei. Oricum ar fi, am impresia că procuroru’ districtual ar trebui s-audă ce-aveți de zis.

Periera debitează o mulțime de argumente pentru care n-ar putea să plece de la conac, însă Fernandez îi închide gura.

— Dacă trebuie să mergem, n-avem încotro, spune. Și din partea mea n-am nimic împotrivă să petrec cîteva zile la New York pe socoteala statului.

— E-n regulă, zic. N-ar strica să fiți pregătiți amîndoi să mergeți cu mine mîine. Dacă mai aveți ceva socoteli de-ncheiat p-aici, ar fi bine să le puneți la punct. Trebuie să plecăm cam dis-de-dimineață. Deci, saluti și pe curînd.

Mă cărăbănesc. Ies afară și pornesc mașina. Vreun kilometru îl parcurg cu mare viteză, apoi încep să-l caut pe copoiu’ care trebuie să m-aștepte undeva p-aici, după cum aranjasem cu Metts. După cîteva clipe îl zăresc așezat în spatele unui copac, lîngă șosea.

— Du-te cît poți de repede la conacul Altmira, îi zic. Fă un ocol ca să vii prin spate și pune-ți calu’ cu roate la adăpost. Ferește-te să te vadă. Supraveghează locu’. Înăuntru nu-s decît Periera și Fernandez. Dacă ies și se duc undeva, filează-i, da’ cred că nu vor ieși. Aș zice mai degrabă că vor aștepta înăuntru.