pricina impozitelor şi a aplicării legilor privind comerţul şi navigaţia. Totuşi, în Franţa, chestiunile legate de politica externă nu erau chiar atât de eclipsate de preocupările interne. E adevărat, Choiseul şi succesorii lui, după înfrângerea din 1763, luau măsuri pentru a consolida poziţia Franţei pe viitor. Flota franceză era construită treptat, în ciuda nevoii presante de a face economii; iar „înţelegerea familială” cu Spania era adâncită. E adevărat că Ludovic al XV-lea nu a privit cu ochi buni faptul că Choiseul încuraja puternic Spania împotriva Angliei în conflictul din 1770 pentru Insulele Falkland, deoarece, în momentul acela, un război între marile puteri ar fi fost dezastruos din punct de vedere financiar. Totuşi, politica franceză a rămas profund antibritanică şi s-a centrat pe obţinerea unor avantaje din orice problemă cu care Anglia s-ar fi confruntat peste mări[209].

Toate acestea însemnau că, atunci când conflictul Londrei cu coloniştii americani s-a transformat în ostilităţi deschise, Anglia se alia într-o poziţie mult mai precară, din mai multe puncte de vedere, decât în 1739 sau în 1756[210]. Situaţia se datora în mare parte personalităţilor. Nici North, nici Shelburne şi niciun alt politician nu au putut oferi o guvernare naţională şi o strategie majoră coerentă. Sciziunea politică, accentuată de intervenţiile lui George al III-lea şi de o dezbatere aprigă privind părţile bune şi mai puţin bune ale argumentului coloniştilor americani, a divizat naţiunea. În plus, cei doi stâlpi ai puterii britanice – economia şi flota – erau erodaţi în aceşti ani. Exporturile, care stagnaseră după perioada de creştere a Războiului de Şapte Ani, chiar au scăzut în anii 1770, parţial din pricina boicotului coloniştilor şi apoi din cauza conflictului crescând cu Franţa, Spania şi Olanda. Flota regală fusese slăbită în mod sistematic de-a lungul a 15 ani de pace, iar unii dintre ofiţerii-amirali erau la fel de „verzi” ca şi lemnul folosit la construirea vaselor de linie. Decizia de a renunţa la strategia blocadei atunci când Franţa a intrat în război, în 1778, poate că a salvat vasele britanice de la deteriorare, însă a însemnat de fapt cedarea supremaţiei pe mare: expediţiile în Gibraltar, în Indiile de Vest şi pe coasta nord-americană nu puteau înlocui controlul efectiv al Atlanticului în largul coastei franceze, ceea ce ar fi împiedicat măcar trimiterea unor flote inamice pe acele teatre de război îndepărtate. Până când a fost refăcută puterea Royal Navy, iar supremaţia sa a fost reafirmată prin victoria lui Rodney de la Saints şi despresurarea Gibraltarului de către Howe, în 1782, războiul din America practic se încheiase.

Totuşi, chiar dacă flota ar fi fost mai bine echipată, iar naţiunea mai bine condusă, conflictul din 1776–1783 a implicat două probleme strategice care pur şi simplu nu au existat în niciun alt război purtat de Anglia în secolul al XVIII-lea. Prima dintre acestea era că, odată ce revolta americană s-a răspândit, înăbuşirea ei implica pentru forţele britanice lupte continentale la scară mare, la o distanţă de 4900 de kilometri faţă de bază. În ciuda speranţelor iniţiale ale Londrei, doar superioritatea maritimă nu îi putea îngenunchea pe coloniştii relativ autonomi (deşi, evident, se poate să fi redus fluxul de arme şi de recruţi din Europa). Cucerirea şi păstrarea tuturor teritoriilor estice din America ar fi constituit o sarcină dificilă şi pentru marea armată a lui Napoleon, darămite pentru trupele conduse de britanici din anii 1770. Distanţele implicate şi întârzierea implicită a comunicaţiilor nu doar au îngreunat conducerea strategică a războiului de la Londra sau chiar de la New York, dar au exacerbat şi problema logistică: „Fiecare pesmet, fiecare om, fiecare glonţ de care aveau nevoie forţele britanice în America trebuiau transportate peste 4900 de kilometri pe ocean”[211]. În ciuda îmbunătăţirilor semnificative făcute de Ministerul britanic de Război, deficienţele de transport şi dificultăţile aprovizionării erau pur şi simplu prea mari. În plus, societatea colonială era atât de descentralizată, încât cucerirea unui oraş mai mic sau mai mare nu însemna mare lucru. Autoritatea britanică putea avea câştig de cauză doar atunci când trupele active ocupau teritoriul respectiv; când se retrăgeau, rebelii se impuneau din nou în faţa monarhiştilor. Dacă fusese nevoie de 50.000 de soldaţi britanici, care beneficiaseră de un sprijin colonial substanţial, pentru a cuceri partea franceză a Canadei cu două decenii mai devreme, de câţi soldaţi era nevoie acum pentru a impune din nou autoritatea imperială – poate 150.000 sau 250.000? „Este probabil”, susţinea un istoric, „ca restabilirea autorităţii britanice în America să fi fost o problemă ce depăşea puterea mijloacelor militare, oricât de bine ar fi fost aplicate”[212].

A doua dificultate fără precedent de pe tărâmul strategiei era că Anglia lupta singură, fără ajutorul nici unui partener european care să îi distragă pe francezi. Desigur, într-o mare măsură, aceasta era mai curând o problemă diplomatică decât una militară. Englezii plăteau acum pentru despărţirea lor de Prusia din 1762, pentru aroganţa faţă de Spania, pentru modul brutal în care trataseră comerţul maritim al statelor neutre precum Danemarca şi Provinciile Unite şi pentru neputinţa lor de a obţine sprijin rusesc. Astfel, Londra s-a trezit nu doar fără prieteni în Europa, ci şi în faţa unei suspecte Ligi a Neutralităţii Armate (Rusia, Danemarca, Portugalia), în 1780, şi a unor Provincii Unite ostile, iar în acelaşi timp era presată de faptul că trebuia să se confrunte cu rebelii americani şi cu flotele franco-spaniole. Însă aici nu e vorba doar despre incapacitatea diplomatică britanică. După cum am menţionat mai sus, în anii 1760–1780, interesele monarhiilor estice se detaşaseră oarecum de cele vestice şi se centrau pe viitorul Poloniei, pe succesiunea la tronul Bavariei şi pe relaţiile cu turcii. Intenţia Franţei de a deveni „arbitrul Europei”, ca pe vremea lui Ludovic al XIV-lea, ar fi făcut imposibilă această detaşare; însă declinul relativ al armatei sale după Războiul de Şapte Ani şi lipsa angajării politice în est însemnau că preocuparea acută a Londrei în ceea ce priveşte planurile francezilor de după 1779 nu era împărtăşită şi de foştii aliaţi. Ruşii sub Ecaterina a II-a au fost, probabil, cei mai înţelegători; însă nici măcar ei nu aveau să intervină decât dacă exista o perspectivă reală ca Marea Britanie să fie eliminată cu totul.

În sfârşit, mai exista şi faptul important că Franţa adoptase în sfârşit argumentul anterior al lui Choiseul şi acum rezista tentaţiei de a ataca Hanovra sau de a-i hărţui pe olandezi. Războiul împotriva Angliei avea să fie purtat doar peste mări, dislocând partea „continentală” de cea „maritimă” ale strategiei britanice tradiţionale.