gândesc că bunica mea e un fel de Albă ca Zăpada bătrână. Când tata a murit, bunica nu a vrut să meargă să și-l îngroape. A stat acasă, și-a frânt mâinile și și-a smuls părul din cap. De a doua zi a albit.

Încă o mașină roșie și am câștigat, mă gândesc. Dintr-odată, îl zăresc pe tata cum iese de la magazinul de pâine de peste drum, cu o franzelă în mână. Se uită în sus, spre geam și, când dă cu ochii de noi, începe să ne facă cu mâna. Bunica îi răspunde, dar el continuă să agite brațul din ce în ce mai tare, ca și cum, de acolo de unde e, de pe trotuarul de vizavi, gestul lui ar putea să apese pe un mecanism care să mă facă să reacționez. Ca și cum mâna mea e legată cu un fir invizibil de a lui. Mă uit la el și mi se pare de-a dreptul ridicol cum dă din mână și aleg să-l ignor și să caut cu privirea o mașină roșie. N-am chef să-mi întrerup jocul doar pentru că tata a decis să-mi facă cu mâna. Așa că aleg, cumva, să mă revolt acolo, pe scaun, la bunica-n cameră. Când am auzit ușa de la intrare, m-am repezit să-l iau în brațe și să văd dacă pâinea e caldă. Îmi plăcea să-i rup colțul. Și speram cumva că nu o să mă certe. Mă gândeam în timp ce fugeam spre ușă că o să-nţeleagă și o să mă lase să am și eu zile când nu simt nevoia să-l iubesc așa cum vrea el. Dar nu. A aruncat pâinea pe masă și mi-a șuierat printre dinți: Te-ai făcut că nu mă vezi! Apoi, s-a închis în supărare, ca un iubit respins.

Uneori, când iubești tare-tare pe cineva, ți-e frică. Să nu-l pierzi sau să nu te rănească. Când eram tânără, de fiecare dată când mă îndrăgosteam, abia așteptam să treacă lunile alea de început cu fluturi în stomac și tremur de genunchi. Pentru că atunci eram cel mai ușor de rănit. Atunci mi se părea că era suficient să întorc privirea ca iubirea să plece, să se dezintegreze. Ești prea posesivă! mi s-a tot reproșat. Aș fi vrut să spun că sunt doar foarte speriată și că n-am încredere. În loc de asta, îmi mușcam buza, lăsam privirea-n jos și ziceam: Știu, îmi cer scuze! I-o spun și lui. Francezului. Ca și cum ar fi un fel de bubă uriașă de care mă rușinez, dar cu care va trebui să se obișnuiască dacă vrea să fie cu mine. Excelent, îmi răspunde. Ador femeile posesive! Și atunci nu mai spun nimic. Și nici posesivă nu mai sunt. Îmi trece.

– Dar nu erați posesivă. Pur și simplu, voiați mai mult decât vi se oferea. Nu e vina nimănui.

Psihologul. Îmi zâmbește și mângâie cățelul după urechi. S-a cuibărit la picioarele lui și mișcă ușor din coadă. Habar n-am ce rasă e. De fiecare dată vreau să întreb, apoi mă iau cu vorba și uit.

 

Când se simțea singur, tata venea în camera mea, se așeza pe canapeaua cu flori galbene și îmi spunea ca unui copil mic vrei să ne ținem de mânuță? Nu mai știu câți ani aveam când m-a luat un băiat de mână pentru prima dată. Era noapte, eram într-un autocar, mă întorceam dintr-o excursie. Am eu ce am cu autocarele astea. Stăteam unul lângă altul, eu pe scaunul de la geam cu privirea lipită de un cer negru și fără stele. Și atunci i-am simțit degetele. La început, ca din greșeală, apoi au devenit brusc îndrăznețe și s-au adunat în jurul mâinii mele, ţinând-o captivă tot drumul. N-am zis nimic. Nici măcar nu am avut curajul să întorc privirea și să mă uit la el. De frică. Să nu plece, să nu râdă. Întotdeauna am trăit cu spaima asta. Să nu râdă. Așa că tac și mă uit pe geam. Doar pe interior aleg să reacționez. Și atunci, pe scaun, în autocar, cu privirea întoarsă în noaptea de-afară, fac temperatură. Așa pățește corpul meu atunci când mintea intră în panică. Mi se îmbolnăvește.

 

*

Au început să-mi placă oamenii. Așa, pur și simplu. Să mă bucur să-i cunosc, să intru în vorbă cu ei – cu șoferul de taxi, cu casierița de la Mega, cu vânzătoarea de la pâine, cu vecinul care-și plimbă câinele. Înainte, acum câteva luni, eram doar politicoasă. Vorbeam cu dumneavoastră, le zâmbeam corespunzător, spuneam mulțumesc și la revedere și mă consideram, pe undeva, mai bună și mai deșteaptă decât ei. Acum am încetat să mai arunc acea privire critică și pretențioasă a celor tot timpul nemulțumiți care au sentimentul că nefericirea lor e dată mai întotdeauna de ceilalți: de șoferul care înjură la volan, de casierița care se plânge că-i e foame, de vânzătoarea care n-are să dea rest, de câinele care latră sâmbătă de dimineață.

 

Așa am cunoscut-o pe Ileana. Eram amândouă în naveta aia care merge de la Beauvais la Porte de Maillot, la marginea Parisului. Ne-am așezat una lângă alta, probabil pentru că păream de vârste apropiate. În mod normal, nu i-aș fi spus nimic când i-am simțit privirile așezate pe cartea mea. Dar de data asta am ales să-i zâmbesc și să întorc coperta cât să poată citi titlul și numele autorului: Françoise Sagan. Îmi place cartea, dar mai ales îmi place că e subțire și nu ocupă loc în geantă. Am început să vorbim cu ușurința specifică celor mici. Bună, eu sunt Ileana, îmi spune ea și-mi întinde mâna. Ada, zic. Povestim ca fetele. Mai ales că, de la Beauvais la Paris, drumul durează vreo oră și jumătate. Aflăm că avem vieți asemănătoare. Ea stă de câțiva ani în Franța, dar iubitul i-a rămas departe. La București, îmi spune. Oftăm aproape la unison. Ne încurajăm. Las' că o să fie bine, o