băncile laterale. Era un tigru prea mare pentru un spaţiu aşa mic, dar reuşea să intre în el curbându-şi spatele. Când dormea cu adevărat, îşi punea capul pe labele din faţă, dar, când era un pic mai activ, când alegea să-şi deschidă ochii şi să se uite în jur, întorcea capul şi-şi punea bărbia pe copastie. O altă poziţie favorită era cu spatele la mine, jumătate de podea, jumătate pe banca din faţă, cu faţa la pupa, cu labele lângă cap, ca şi cum ar fi jucat v-aţi ascunselea. Avea tendinţa de a nu se mişca atunci când stătea în această poziţie; doar urechile arătau că nu dormea cu adevărat. Capitolul 69

În multe nopţi, eram convins că vedeam o lumină la distanţă. De fiecare dată trimiteam o rachetă. După ce le-am folosit pe toate, am început să arunc unele de mână. Erau oare nave care nu reuşeau să mă vadă? Sau era lumina stelelor care apăreau din ocean? Sau valuri pe care imaginaţia le transforma în iluzie? Orice ar fi fost, era degeaba. De fiecare dată emoţia speranţei se aprindea şi se stingea imediat. Cu timpul, am renunţat să mai aştept să fiu salvat. Dacă orizontul era la patru kilometri, la o altitudine de un metru şi jumătate, cât de departe era când stăteam sprijinit de catarg? Ce şansă aveam să fiu văzut de un vapor care traversa Pacificul? Nu, nu avea rost să mă mai bazez pe asta. Trebuia să ajung neapărat pe uscat.

Îmi aduc aminte mirosul de rachete manuale luminoase. Miroseau exact a chimion. Era îngrozitor. Le miroseam şi imediat îmi venea în minte Pondicherry, o uşurare care venea după dezamăgirea de a nu primi răspuns la chemările de ajutor. Experienţa era foarte puternică, aproape o halucinaţie. O întreagă lume apărea dintr-un miros. (Acum, când miros chimion, văd Pacificul.)

Richard Parker îngheţa întotdeauna când vedea o rachetă de mână. Ochii îi deveneau dilataţi şi se fixau pe ea. Era prea luminoasă pentru mine, un centru orbitor înconjurat de o aureolă roz. Trebuia să-mi întorc privirea. Ţineam racheta în aer la distanţă de un braţ şi o roteam uşor. Timp de un minut, o jerbă de lumini se prelingea pe mâna mea. Totul se lumina; şi apa din jurul plutei părea să fie mai plină de peşti cât dura efectul rachetei.

Capitolul 70

Uciderea şi tranşarea unei ţestoase cereau mult efort. Mă tenta sângele ei „bun, hrănitor, fără sare” promis de manualul de supravieţuire. Îmi era groaznic de sete. Am apucat carapacea şi am prins-o de înotătoarele din spate. Când am simţit că nu mai poate scăpa, am întors-o în apă şi am încercat s-o aduc la bord. Se zbătea violent. Nu puteam s-o aduc pe plută. Trebuia să o duc în barcă sau să renunţ. M-am uitat în sus. Era o zi caldă, fără nori. Richard Parker mă tolera în asemenea zile, când soarele era ca un cuptor. Stătea sub prelată până spre seară.

Am apucat labele ţestoasei cu o mână şi am tras de frânghie cu cealaltă. Nu era uşor să urc la bord. Când am reuşit, am aruncat ţestoasa în aer şi am adus-o pe prelată. Aşa cum mă aşteptam, Richard Parker nu s-a mişcat. Doar a scos un mârâit o dată sau de două ori. Nu avea chef să facă vreun efort pe o asemenea căldură.

Eram mânat de o hotărâre întunecată şi oarbă. Simţeam că nu aveam timp de pierdut. M-am dus la manualul de supravieţuire ca la o carte de bucate. Spunea să pui ţestoasa pe spate. Am făcut-o. Spunea că trebuia să înfigi cuţitul în gât. M-am uitat. Nu avea gât. Se retrăsese în carapace; tot ce se vedea erau ochii şi ciocul, înconjurat de piele. Se uita la mine cu o expresie dură. Am luat cuţitul şi am lovit o labă. S-a retras şi mai mult. M-am decis să fiu mai direct. Ca şi cum aş fi făcut-o de nenumărate ori, am înfipt cuţitul într-o parte a capului. Am apăsat şi am răsucit. S-a retras şi mai mult şi, deodată, s-a năpustit la mine cu ciocul. Am sărit în lături. Şi-a scos toate labele şi a încercat să scape. S-a întors pe o parte, cu labele bătând violent. Am luat o secure şi i-am tăiat gâtul. A ţâşnit sângele. Am luat o carafă şi am strâns cam trei sute de mililitri. Aş fi obţinut mai mult, dar ciocul ei era foarte ascuţit şi labele din faţă erau foarte puternice, cu două gheare la fiecare. Sângele nu avea niciun miros. Am gustat. Era cald şi animalic, dacă-mi aduc bine aminte. E dificil să-ţi aduci aminte prima impresie. L-am băut până la ultima picătură.

Am crezut că trebuie să folosesc securea ca să tai carapacea de pe burtă, dar era de-ajuns lama zimţată a cuţitului. Mi-am pus un picior pe carapace, ferindu-mă de ghearele ţestoasei. Pielea era foarte uşor de tăiat, cu excepţia porţiunii de lângă membre.

Era greu să tai pe lângă margine, unde carapacea din faţă şi din spate se întâlneau, mai ales că ţestoasa se zbătea. Până când am terminat de tăiat de jur împrejur, eram leoarcă de sudoare şi extenuat. Am tras de carapacea de pe burtă. S-a desprins cu greu, cu un zgomot de vacuum. Au ieşit la iveală organele interne muşchi, grăsime, măruntaie şi oase. Cu toate acestea, ţestoasa se mişca. I-am tăiat gâtul până la vertebre. Nu s-a schimbat nimic. Labele încă băteau. Cu două lovituri de secure, i-am tăiat capul. Labele nu s-au oprit. Mai rău, capul separat de trup a început să respire iar ochii au început să clipească. L-am aruncat în mare. Am aruncat restul corpului spre Richard Parker. Făcea zgomot şi începuse să se agite. Probabil simţise mirosul sângelui ţestoasei. Am fugit pe plută.

Am privit trist cum se bucura de darul meu. Eram extenuat. Efortul pe care-l depusesem nu prea merita cantitatea infimă de sânge pe care-l obţinusem.

Am început să mă gândesc serios cum aveam să mă descurc. Richard Parker mă tolera în zilele caniculare, fără nori, dacă asta era