Stau și-aștept. Fernandez zîmbește-ntruna. Stă cu scaunu’ mereu lăsat pe spate. Mă privește doar și rînjește.

Da’ lui Periera nu-i vine nici pe departe la-ndemînă. Nădușelile-l trec mai mult ca oricînd și mîinile-i tremură. Socot că-ntr-o clipă va-ncepe să ciripească, nu pentru alt motiv decît acela că ăsta-i genu’ lui. Și am dreptate. Mai stăm ce mai stăm vreo juma’ de minut ș-apoi începe să vorbească.

— N-am empușcat pe nimeni, señor, spune. Io n-am ucis niciodata un ombre, en toda viața mea niciodata n-am ucis un ombre. Nu am avut niciodata revolver. Spun adeverat. N-am ucis niciodata pe Sagers.

— Care va să zică nu l-ai omorît tu, îi zic. Foarte bine, Periera, zic. Acu’ ia aminte la vorbele mele. Eu am să spun, iar tu nu trebuie decît să confirmi dacă-i așa și tot ce mai trebuie să faci e să semnezi o declarație în sensul ăsta cînd te-oi duce la secția de poliție din Palm Springs.

Arunc chiștocu’ și mă duc la bufet să-mi torn o băutură, Sînt destul de mulțumit de felu-n care se desfășoară lucrurile și cred că poate-n cîteva ore am să-nchei afacerea asta pînă la proces. Revin și m-așez. Îmi aprind o nouă țigară.

— Iată cum cred c-a fost, Periera, zic. Cînd mi s-a-ncredințat pentru prima oară afacerea asta cu falsuri și m-am dus să-l vizitez pe Langdon Burdell la New York, am, mă băieți, impresia că v-a informat că autoritățile federale au luat afacerea asta sub obiectiv. Da’ nu numai că v-a informat, ci a găsit și o poză de-a mea pe care a tăiat-o dintr-o gazetă oarecare – asta-i poza pe care am găsit-o pe fundu’ unei lăzi de gunoi, în cămara din spatele barului, adică-n locu’ unde-a fost pus și trupul lui Sagers la congelat într-un frigider – și cînd a găsit fotografia aia din ziar, a scris pe marginea ei „Asta-i tipul” și i-a trimis-o lui Fernandez aici, așa ca să știți cine sînt cînd o să-mi fac apariția.

E-n regulă. În fine, ajung aici. Intru-n bomba asta, crezînd că nimeni nu mă cunoaște. Joc o scenă grozavă cu Sagers, așa că să-i dau posibilitatea să-mi paseze toate informațiile pe care le-a strîns, iar voi, mă băieți, priveați ca la teatru. Știați cine sînt ș-ați prins mișcarea. Din scena pe care-am jucat-o, v-ați dat seama că Sagers lucrează cu mine.

Foarte bine. Așadar în noaptea aia cînd localu’ fusese închis – ș-ați avut grijă să trageți obloanele bine și devreme – Sagers urcă aici și vă toarnă povestea pe care i-am zis eu să v-o vîndă. Spune că un oarecare tip din Mexic i-a lăsat niște pitaci și că renunță la slujbă și se cară la Arispe. Își ia rămas-bun de la voi. Iese din încăperea asta. O pornește de-a lungu’ balconului și-ncepe să coboare treptele pe partea cealaltă și socot că Fernandez își închipuie că există posibilitatea ca omul ăsta să știe puțin mai mult decît e sănătos – căci n-am cum să știu dacă Sagers n-a descoperit ceva în intervalu’ dintre momentu’ cînd am părăsit bomba asta și clipa cînd i-am găsit cadavru’. Poate c-a văzut pasajul sau altceva.

Oricum ar fi, Fernandez se duce la ușă și-l ia pe Sagers în cătare. Trage de-a curmezișul ringului de dans. Îl nimerește pe Sagers în picior. Sagers se rostogolește pe scări și Fernandez îl mai împușcă de vreo două ori, da’ tot nu-l poate omorî – băiatu-i prea rezistent. Atunci Fernandez se duce de-a lungu’ balconului, coboară treptele și mai trage vreo cîteva focuri în bietu’ băiat, de la o distanță atît de mică încît avea urme de pulbere pe haine ș-arsuri pe piele.

E-n regulă. În sfîrșit, omu’ se hotărăște să moară, iar Fernandez s-apleacă atunci peste el și-ncepe să-l tragă-n sus. Îl trage de șnuru’ de-argint al cămășii, și ciucurele cade pe treapta unde l-am găsit mai tîrziu. Apoi taurul ăsta de Fernandez îl saltă pe umăr și-l pune la conservat, într-un sac, în frigider.

Mă opresc. Mă uit la Periera. Plînge nestăpînit, obrajii-i sînt inundați de lacrimi.

— Ei bine, zmeule, zic, se potrivește sau e chiar întocmai?

Nu poate să vorbească, dă numai din cap. Fernandez îl privește.

— Hai, tacă-ți gura, zice. Habar n-ai ce vorbești. Parcă te văd că-l lași pe sticletele ăsta ticălos să te facă să declari tot ce-ar vrea el să zici.

— Ascultă, Fernandez, îi spun. Nu mi-ar plăcea să fiu nevoit să intru-n tine. Ți-am mai stricat o dată portretu’, da’ acu-ți promit un lucru, dacă mai pun iarăși căngile pe tine, am să te deteriorez pînă la ireparabil. Ține-ți cît poți fleanca aia lipită cu leucoplast. La scena asta tu să-l faci mai bine pe mutu’.

E-n regulă, Periera, zic, așadar Fernandez l-a-mpușcat pe Sagers. E-n ordine, asta nu se mai poate-ndrepta. Acu’ să-mi spui și tu ceva, Fernandez, de vreme ce ai mîncărime la limbă; unde l-ai îngropat pe băiat, hai?

— Nu se prinde! zice Fernandez. Nu spun nici o vorbă. Habar n-am despre ce vorbești. Nu spun nimic pînă cînd nu sînt asistat de-un avocat.

M-apucă rîsu’.

— Speranțele pe care vi le puneți în avocat pur și simplu mă-nnebunesc, zic.

Între timp Periera și-a recăpătat graiu’ și intervine:

— Ve spun, señor, ve spun adeverat! Ce ați zis este corect. Fernandez asta el a ucis pe Sagers. Credea che știe prea mult. El l-a pus en groapa la capul de la perete din spatele de la garaj. Am vezut cu ochii mei.

Mă uit la Fernandez. N-a-ncetat să zîmbească. N-a-ncetat să se legene cu scaunu-nainte și-napoi. Se-apleacă pe spate atît de mult încît cred c-ar putea să cadă dintr-o clipă-n alta. Apoi, cu o viteză extraordinară, mă ia prin surprindere și-mi face o figură tare. Într-o clipă cînd se lăsa cu scaunu’ pe spate, se ține cu mîinile de sertaru’ biroului din