multe semne privind transformarea către care se îndrepta. În general, conflictele ocazionale dintre principalele puteri fuseseră nişte afaceri regionale fără legătură unele cu altele şi se părea că nu există nicio ameninţare la adresa balanţei generale de putere. În vreme ce viitorul Poloniei şi Imperiului Otoman preocupau marile naţiuni din Est, manevrele tradiţionale privind soarta Ţărilor de Jos şi „imperiile comerciale rivale” se aflau în centrul atenţiei puterilor din Vest. Conflictul anglo-spaniol pentru Golful Nootka (1790) a adus ambele ţări în pragul războiului, până când Spania a cedat fără tragere de inimă. Deşi relaţiile dintre Marea Britanie şi Franţa erau mai atenuate din pricina epuizării reciproce de după 1783, rivalitatea lor comercială a continuat. Suspiciunile lor reciproce au ieşit rapid la iveală în timpul unei crize interne din Olanda din 1787-1788, când partidul „Patriot” profrancez a fost înlăturat de la putere de trupele prusace chemate de fermul Pitt cel Tânăr.

Diplomaţia mult mai activă a lui Pitt a reflectat nu doar personalitatea sa, ci şi revenirea generală şi semnificativă a Angliei în rândul puterilor după regresul din 1783. Pierderea Americii nu dăunase comerţului transatlantic al ţării; într-adevăr, exporturile către Statele Unite înfloreau şi atât această piaţă, cât şi cea a Indiei erau mult mai mari decât cele asupra cărora deţinea controlul Franţa. În cei şase ani dintre 1782 şi 1788, transportul maritim comercial al Marii Britanii s-a dublat. Revoluţia industrială era în curs, alimentată de cererea internă şi externă şi facilitată de un potop de invenţii noi; productivitatea agriculturii britanice păstra ritmul cu nevoile alimentare ale unei populaţii în creştere. Reformele fiscale ale lui Pitt au îmbunătăţit situaţia financiară a statului şi au acoperit datoriile, dar sume considerabile erau încă aprobate pentru flotă, care era puternică din punct de vedere numeric şi bine administrată. Sprijinindu-se pe aceste temelii mai solide, guvernul britanic a simţit că putea juca un rol extern mai activ atunci când interesele naţionale o cereau. În mare, liderii politici de la Whitehall şi Westminster nu preconizau însă izbucnirea, în viitorul apropiat, a unui război între marile puteri în Europa[215].

Însă motivul cel mai limpede pentru care Europa nu avea să fie zguduită de un conflict general părea să fie înrăutăţirea situaţiei Franţei. Câţiva ani după victoria din 1783, poziţia sa diplomatică păruse la fel de puternică precum întotdeauna; economia internă şi comerţul exterior cu Indiile de Vest şi Levantul creşteau rapid. Totuşi, costurile exorbitante ale războiului din 1778-1783 – care erau mai mari decât costurile celor trei războaie anterioare ale Franţei laolaltă – şi neputinţa de a reforma sistemul financiar naţional au interacţionat cu nemulţumirile politice tot mai mari, cu dificultăţile economice şi cu starea socială proastă, discreditând l’ancien régime. Din 1787, pe măsură ce criza internă s-a accentuat, Franţa a părut tot mai puţin capabilă să joace un rol decisiv în afacerile externe. Înfrângerea diplomatică din Olanda a fost cauzată în primul rând de faptul că guvernul francez a recunoscut că pur şi simplu nu îşi permitea să sprijine financiar un război împotriva Angliei şi a Prusiei, în timp ce revocarea sprijinului pentru Spania în controversa privind Golful Nootka a avut la bază contestarea de către adunarea franceză a dreptului lui Ludovic al XVI-lea de a declara război. Toate acestea nu prea sugerau că Franţa ar căuta în scurt timp să răstoarne întreaga „veche ordine” a Europei.

Conflictul care avea să absoarbă energiile unei bune părţi a continentului vreme de peste două decenii a început deci uşor şi inegal. Francezii erau preocupaţi doar de luptele interne în perioada ce a urmat căderii Bastiliei; şi, cu toate că radicalizarea crescândă a politicii franceze era un motiv de îngrijorare pentru anumite guverne străine, dezordinea provocată la Paris şi în provincii sugera că Franţa nu juca un rol de mare însemnătate în raporturile de forţe europene. Din acest motiv, Pitt căuta să reducă cheltuielile militare britanice în februarie 1792, în vreme ce, în Est, cele trei mari monarhii erau mult mai interesate de împărţirea Poloniei. Evenimentele externe şi interne s-au precipitat, transformându-se în război doar odată cu înmulţirea zvonurilor privind comploturile emigranţilor de a restaura monarhia şi odată cu îndreptarea revoluţionarilor francezi către o politică mai agresivă în ceea ce priveşte graniţele. Manevrele lente şi nesigure ale armatelor aliate, pe măsură ce treceau de graniţele franceze, au arătat cât de slab pregătite erau pentru această luptă, fapt care le-a permis în schimb revoluţionarilor să revendice victoria după confruntarea neorganizată de la Valmy (septembrie 1792). Abia în anul următor, când succesele armatelor franceze păreau să ameninţe Renania, Ţările de Jos şi Italia, iar execuţia lui Ludovic al XIV-lea a dovedit republicanismul radical al noului regim de la Paris, lupta şi-a asumat pe deplin dimensiunile strategice şi ideologice. Prusiei şi Imperiului Habsburgic, combatanţii iniţiali, li s-au alăturat acum o mulţime de alte state, în frunte cu Marea Britanie şi Rusia, printre care se numărau toţi vecinii Franţei.

Deşi, privind retrospectiv, este uşor de înţeles de ce această Primă Coaliţie (1793-1795) împotriva Franţei a eşuat lamentabil, rezultatul a fost surprinzător şi dezamăgitor la momentul respectiv; la urma urmei, şansele erau mai inegale decât în orice alt război anterior. Până la urmă, avântul deosebit al Revoluţiei Franceze a condus la adoptarea unor măsuri disperate – levée en masse şi mobilizarea tuturor resurselor naţionale posibile pentru a face faţă numeroşilor duşmani ai Franţei. În plus, după cum au observat numeroşi istorici, armata franceză fusese marcată de o perioadă foarte importantă de reformă – în ceea ce priveşte organizarea, planificarea personalului, artileria şi tactica de luptă – în cele două sau trei decenii de dinainte de 1789; ceea ce a făcut Revoluţia a fost să înlăture piedicile aristocrate din calea acestor idei noi şi să le ofere reformatorilor ocazia (şi majoritatea) de a-şi pune conceptele în practică atunci când a izbucnit războiul. Metodele „războiului total” aplicate pe frontul intern şi noile tactici de pe câmpul de luptă au părut să reflecte nou-eliberatele energii demagogice ale francezilor, în aceeaşi măsură în care manevrele prudente, fără tragere de inimă ale armatelor Coaliţiei erau simbolice pentru obiceiurile vechii ordini[216]. Cu o armată de circa 650.000 de oameni (iulie 1793), mânată de entuziasm şi dispusă să îşi asume riscurile pe care le presupuneau marşurile îndelungate şi tacticile agresive, francezii au cotropit în scurt timp teritorii învecinate – ceea ce însemna că, de atunci înainte, costurile menţinerii unei forţe enormi cădeau mai mult pe umerii populaţiilor din afara graniţelor Franţei, fapt care permitea în schimb o anumită refacere a economiei franceze.

Orice putere care ar fi încercat să înfrâneze această expansiune năvalnică ar fi