Așa mi-a spus doctorul la ultimul control. Nu, îmi zic în gând, nu cred să fie asta. Mai degrabă e de emoție și de nerăbdare. Ca și cum, la capătul drumului, fix acolo unde se vor termina piatra cubică și cei câțiva platani, ar sta el, cel de altădată. Cel cu părul lung și foarte tânăr. Dau drumul la mână celui de acum și grăbesc pasul. Vreau să ajung prima. Să am, pentru câteva momente, strada doar pentru mine și pentru amintirile mele. Încă doare și involuntar îmi presez cu pumnul mușchiul diafragmei ca și cum de acolo ar putea oricând să iasă demonii. Unde ești? Mă trezesc vorbind singură, în șoaptă, și nu știu dacă îl caut pe el, cel de altădată, sau pe mine. Tânără, blondă și atât de îndrăgostită. Mă ajunge din urmă. El, cel de acum. Nu, nu te apropia! îmi vine să-i strig. Mi se pare că, și dacă aș vrea, nu aș mai găsi nimic care să mi-l amintească așa cum era demult. Îi întâlnesc privirea și ceva mă face să cred că, de fapt, căutăm același lucru. Îmi vine să plâng. Nu știu dacă de emoție sau de neputință. Sau poate chiar sunt tristă. Pentru că au trecut anii și iată, amândoi am îmbătrânit și ne-am urâțit. Și am obosit.

Aș vrea să stau undeva, jos, și să nu mă gândesc la nimic. Traversăm către parc și găsim o bancă, lângă un loc de joacă pentru copii. Începe să-mi povestească cum pe vremuri, când era mic, venea aici cu colegii de școală și făceau concurs de cățărat. Nu reușesc să-l ascult. Sunt tristă. Atât de tristă, de parcă m-aș fi trezit singură la o întâlnire la care iubitul ar fi ales să nu mai vină. Îmi pun capul pe umărul lui. O lacrimă scapă dintre pleoape și o ia către buză. O las să curgă și aproape că-mi intră-n gură. Îl apuc de mână și-l strâng cât pot de tare.

– De ce plângi? mă întreabă.

– Pentru că pot, îi răspund.

Îmi aduc aminte de tata. Era gelos pe iubirea mea pentru altul sau așa credeam eu. Gelos și pe moarte. O combinație mult prea dureroasă. Iar eu nu știam ce să fac. Așa că plângeam pe ascuns, trăiam pe ascuns, să nu mă vadă și să nu se supere pe mine. Vă urăsc, vă urăsc pe toate trei! Așa i-a spus mamei într-o seară. Așa am simțit și eu când m-am îmbolnăvit, de parcă am luat cumva boala lui tata și am îmbrăcat-o ca pe o haină rămasă pe undeva, prin casă, doar ca să văd și eu cum se simte. Să văd și eu cât de tare doare, să trăiesc și eu ce a trăit el, să înțeleg și să iert. Când tata a murit, moartea lui a rămas. Dădeam peste ea prin casă, mă ciocneam de ea pe holul lung care ducea către baie, o simțeam așezată lângă mine pe canapeaua din sufragerie, o vedeam uneori în oglinda cu ramă albă din dormitor. Și așa cum era – ea acolo și eu aici, mi se părea că era doar o chestiune de timp până când avea să fie a mea, ca un fel de moștenire de familie, un fel de inel pe care ni-l tot dădeam de la unul la altul. Ca și cum era felul nostru de a spune te iubesc. De parcă altfel ne-ar fi fost rușine. Cum să iubești așa, pur și simplu, fără motiv? Doar copiii se iubesc așa! Doar pentru ei merită să ne sacrificăm. Până la moarte. Și ei, la rândul lor, o să facă la fel pentru copiii lor și uite așa vom trăi cu toții nefericiți, până la adânci bătrâneți. Sfârșit! Îmi suflu nasul. Am plâns destul.

– Hai să mergem, îi zic și mă ridic de pe bancă.

Dăm să ieșim din parc. Niște copii se fugăresc și unul dintre ei țipă, în timp ce ceilalți râd. Îl iau de mână și, împreună, coborâm pe străduța noastră de altădată. E duminică și soare. Și mi-e dor de tata. Mi-e foarte dor.

*

Când eram mică, îmi plăcea să mă dau în leagăn. Aveam la munte, la Sinaia, unde mă duceam eu în vacanțe, un loc de joacă cu trei leagăne. De fiecare dată când mă apropiam de ele, îmi țineam respirația de frică să nu care cumva să le găsesc ocupate. Același sentiment aveam să-l am, ani mai târziu, când, la petrecerile de la școală, tot așteptam să mă invite și pe mine un băiat la dans, nu neapărat pentru că voiam să dansez, cât mai degrabă să nu fiu lăsată pe dinafară și să rămân singură, ca proasta, pe vreun scaun, așteptând melodia următoare. Așa că, de cum vedeam un băiat apropiindu-se de grupul nostru de fete, ajungeam să respir mai puțin și să mă înroșesc la față, ca și cum tocmai aș fi primit o pereche de palme.

Nu-mi place să aștept. Nu știu ce să fac cu timpul ăla până când îmi văd dorințele împlinite. De obicei sufăr sau intru în panică. De aceea, atunci când vedeam cum băieții se strângeau într-un colț să-și dea curaj unii altora să invite fetele la dans, eu mă duceam la masa cu mâncare și rămâneam acolo, să-mi umplu farfuria. Nu de foame, ci de teamă. Oricum eram grasă, așa că probabil nu voia nimeni să mă ia la dans. N-avea rost să risc și să stau acolo, în rând cu celelalte, mai slabe. Măcar așa, mă alegeam cu niște prăjituri.

Cu F. am dansat o singură dată. Venisem de vreo săptămână la el acasă și, într-o seară, maică-sa și-a chemat o prietenă în vizită, a desfăcut o sticlă de șampanie și a pus muzică. Hai, măi, fraiere, invită fata la dans! Mi-am încolăcit mâinile în jurul gâtului lui și am început să ne învârtim