s-a mers bine, drumul a fost aproape liber. Am făcut vreo jumătate de oră cu totul și m-am trezit că mai am de așteptat cam 40 de minute. Două mii patru sute de secunde. Aș putea să încep să le număr în timp ce merg pe culoarul din fața mea spre toaletă. Nu-mi vine foarte tare pipi, dar o să fac totuși, pentru că apoi în mod sigur mă voi lua cu vorba și o să mă apuce în taxi, la întoarcere. Plus că așa mai trece timpul.

La toaletă, o mamă cu o fetiță tocmai au ieșit împreună dintr-o cabină. Mama își bagă mâinile sub robinet și așteaptă să curgă apa, în timp ce fetița, cu rochița ridicată aproape până sus, trage cu o mânuță nesigură de dresurile care-i alunecă sub talie.

– Hai să te speli și tu pe mâini! zice mama și o împinge ușor către lavabou.

– Nu vleau, ripostează aia mică și se smucește, uitându-se la mine, să vadă dacă zic ceva.

În mod normal, poate i-aș fi zâmbit sau i-aș fi făcut măcar cu ochiul. Sau poate i-aș fi spus ceva de genul Vaaai, ce mânuțe de prințesă ai, păcat că sunt cam murdare! Doar că acum n-am chef de nimic. Doar să vină avionul de Paris și F. odată cu el. Intru în cabină, arunc un ochi în veceu, mi se pare că zăresc, plutind, o bucățică de ceva, mai trag apa o dată și încerc să fac pipi fără să mă ating de nimic. Ușa nu se încuie și asta mă stresează suficient de tare încât să nu iasă nicio picătură.

 

Când am fost prima dată în Franța, cu autocarul, imaginea aia a zecilor de funduri obligate să se pişe aproape la comandă, undeva, pe un câmp din România, m-a făcut să mă blochez și să nu fac pipi aproape 24 de ore. Îmi ridic chiloții, trag apa, deși n-a ieșit nimic, și ies din cabină. Fetița e tot acolo. De data asta, rochița îi acoperă fundul. Stă sprijinită de perete şi-şi face de lucru cu o mânecă ce pare ușor umedă. Maică-sa vorbește la telefon. Mă spăl pe mâini și-mi arunc o privire în oglindă. Îmi caut un ruj prin geantă. Nu găsesc, așa că îmi mușc buzele cât să fac sângele să le coloreze. Telefonul îmi vibrează în buzunar. Am un mesaj.

– Unde ești?

E aici! Ies din toaletă și o iau la fugă înapoi, pe culoar. Mă așez lângă mulțimea de oameni care așteaptă, cu ochii pe ușile care se dau în lături la fiecare câteva secunde, lăsând să iasă alți și alți călători. Nu-l văd. Mă ridic pe vârf uri și încerc să mă uit peste capetele celor din fața mea. Telefonul îmi sună în buzunar.

– Nu te găsesc. Eu sunt deja afară, fumez o țigară.

Ies. În fața mea dau peste mama cu fetița de adineauri. Cea mică strânge în brațe un urs mare și roz, cu o pălăriuță cu sclipici lipită de cap. Lângă ea, mama stă de vorbă cu un bărbat. Probabil tatăl. Par că se ceartă. Sau poate așa vorbesc ei, tare. A început să plouă și e aproape întuneric. Cu o mână îmi țin haina strânsă la gât, iar cu cealaltă încerc să-mi găsesc gluga. Simt o respirație în ceafă și mă surprind zâmbind. Nu e nevoie să întorc capul ca să știu deja că e în spatele meu. Îi simt buzele pe gât, aplec capul într-o parte și închid ochii. Mă sprijin cu spatele de el și-l las să mă ia în brațe și să mă țină strâns, cu bărbia vârâtă în scobitura din spatele claviculei.

– Nu te-am văzut ieșind, îi spun și caut din ochi un taxi.

E ca un făcut. De fiecare dată ne pierdem, ca apoi să ne regăsim. Ca și cum iubirea asta trebuie trăită doar cu sufletul la gură. Nu-l duc acasă la mine. Ci acasă la mama. Acolo unde ar fi trebuit să vină încă de prima dată, în urmă cu 20 și ceva de ani.

– De ce n-ai vrut să vii? l-am întrebat într-o dimineață, pe când ne beam împreună, cafeaua, în bucătăria cu buline a maică-mii.

Ușa de la balcon era deschisă și de afară se auzea lătrând câinele vecinului. Mirosea a omletă cu cârnați. Nu de la noi. Noi aveam doar un borcan de gem și niște franzelă rămasă de cu o seară înainte.

– Am fost prost, nu mă mai întreba. Am fost prost și timid și … și atât.

Mă gândesc că poate nici ideea de a veni în România nu-i surâdea prea tare. Nu trecuseră decât trei ani de la Revoluție și la noi încă arăta a comunism. Sau poate că i-o fi fost târşă să vină la mine fiindcă îi scrisesem că tata e foarte bolnav. Sau poate că nu mă iubea.

Am rămas așa, cu ochii la el. Stătea în ușa balconului, în chiloți, cu picioarele goale pe gresie și cu țigara în mână. Fumul se ducea afară și se pierdea în aer cu lejeritatea cu care trece timpul când ți-e bine. La un moment dat, un porumbel s-a așezat pe pervaz și a început să-și învârtă capul de parcă ar fi avut ascuns, în gât, un mecanism.

În definitiv, contează că a venit, că e aici, mi-am spus și am început să fărâmițez niște pâine pe pervazul de afară. Eram la el acasă când i-am spus aproape cu brutalitate, ca pe o sentință: Data viitoare, vii tu. Am nevoie să te văd făcând eforturi pentru mine: luând avioane, cumpărând biletele, stând în aeroporturi, fugind după trenuri. Nu mai vreau să alerg doar eu. Vreau să văd că-ți pasă. Toată lumea să vadă!

– Ești o romantică, mi-a spus, dar îmi place.

Și și-a cumpărat bilet.

Cinci zile mai târziu, l-am condus înapoi la aeroport.

Avionul era plin.

– Au fost niște probleme și nu mai sunt locuri.

Mă cert cu femeia aia de la aeroport.