inovatori s-au numărat Liviu Rebreanu şi Hortensia Papadat-Bengescu. Rebreanu (1885-1944) a scris primele romane cu adevărat realiste din literatura română. Arta şi abordarea lumii rurale erau destul de diferite de operele lirice şi istorice de mai devreme. Ion (1920) i-a consolidat reputaţia de mare romancier. De asemenea, a constituit un moment vital în dezvoltarea romanului românesc, Rebreanu creând o replică uluitoare la viziunea tradiţională asupra vieţii rurale. A oferit o imagine obiectivă a satului contemporan, fără a-l idiliza într-un paradis rural sau un sat atemporal care ocolise evoluţia. Principalul conflict din Ion este lupta pentru pământ, iar personajul principal este arhetipul ţăranului român, care trebuie să aibă pământ cu orice preţ şi recurge la toate mijloacele necesare pentru a-şi împlini visul. Pământul devine o obsesie, care duce la dezumanizarea lui Ion şi la tragedia finală. Într-o continuare a romanului, Răscoala (1932), Rebreanu a explorat psihologia colectivă a unei clase întregi mânate de dorinţa de nepotolit de a avea măcar un petic de pământ. Pe fundalul marii răscoale ţărăneşti din 1907, Rebreanu a creat o frescă realistă a vieţii rurale, în care ţăranii formează o forţă instinctuală şi iraţională care se răzvrăteşte împotriva unei orânduieli pe care nici nu o controlează, nici nu o înţelege. Astfel, Rebreanu a introdus formula realismului dur în romanul românesc. Proza sa e simplă şi directă, pe măsura intenţiilor sale artistice. Stilul său rece şi grav a accentuat senzaţia iminenţei unei tragedii, autorul dezvăluind jocul marilor forţe sociale şi biologice impersonale care guvernează soarta oamenilor.

Odată cu Hortensia Papadat-Bengescu (1876-1955), epoca romanului tradiţional ia sfârşit. Pe lângă faptul că a urbanizat romanul, ea a creat, împreună cu Rebreanu, un nou tip de roman, cel al analizei psihologice. Cu toate acestea, opera sa e diferită de cea a lui Rebreanu, deoarece autoarea e mai preocupată decât el de zonele întunecate ale conştiinţei. În ciclul dedicat familiei Halippa, care cuprinde patru romane, printre care şi Concert din muzică de Bach (1927), a surprins de minune spiritul burgheziei româneşti, pe cale să devină o elită socială. Personajele ei locuiesc la oraş şi fac lucruri obişnuite pentru clasa superioară urbană, iar oraşul este un loc normal, nu afluenţa stranie şi înfiorătoare descrisă de tradiţionalişti. Personajele autoarei îşi petrec timpul încercând să trăiască şi să se comporte elegant, impresionându-i pe ceilalţi. Deşi nu reuşesc, ele nu sunt nişte caricaturi, ca în piesele de teatru ale lui Caragiale. Contrastul dintre formă şi fond, atât de izbitor în operele acestuia, căzând inevitabil în ridicol, lipseşte aici, deoarece burghezia interbelică deţinea virtuţile corespunzătoare noii sale poziţii sociale. Cu toate acestea, egoismul şi amoralitatea se ascundeau adesea imediat sub bunele maniere.

Graţie operei Hortensiei Papadat-Bengescu şi susţinătorilor romanului nou, printre care tineri scriitori precum Anton Holban, Max Blecher, Mihail Sebastian şi Mircea Eliade, romanul românesc din anii 1930 a ţinut pasul cu schimbările formale şi tematice care aveau loc în Europa. A intrat pe aceeaşi linie cu Occidentul, iar autorii erau siguri că erau europeni.

Romanele lui Anton Holban (1902-1937) seamănă cu o serie de jurnale, iar personajele sale, intelectuali, sunt preocupaţi să se cunoască printr-o analiză a iubirii şi a geloziei, ca în O moarte care nu dovedeşte nimic (1931) şi Ioana (1934). Romanele lui Max Blecher (1909-1938) Întâmplări în irealitatea imediată (1936) şi Inimi cicatrizate (1937) sunt jurnalele unui bolnav de tuberculoză, a cărui personalitate se dezintegrează în urma introspecţiei. Prin transpunerea acestei drame existenţiale, Blecher prezintă un mozaic de fragmente descrise cu minuţiozitate, care sugerează împreună sensul suprem al lucrurilor. În De două mii de ani (1934), Mihail Sebastian (1907-1945) a transformat romanul într-un eseu cu privire la locul evreului în societatea interbelică românească. Şi el a folosit formula jurnalului pentru a consemna amintirile, gândurile şi conversaţiile naratorului, un evreu asimilat, la fel ca Sebastian însuşi, care încearcă să înţeleagă ce anume îl deosebeşte de prietenii săi români. „Eseul” lui Sebastian a fost cel mai important experiment românesc de până atunci de roman tezist, în care viaţa personajelor este mai puţin importantă decât rolul lor fundamental, acela de întruchipare a unor principii.

Mircea Eliade (1907-1986) a fost filosof, critic literar, jurnalist şi romancier în anii 1930, extrem de agitaţi din punct de vedere intelectual. Primele sale romane erau în realitate jurnale. În două dintre ele, axate pe şederea sa în India, unde studiase istoria religiilor, subiectul principal este dragostea erotică. Experienţele sale, pe care le-a împins până la limita doctrinei existenţialiste, au fost o oportunitate de autocunoaştere. În Isabel şi apele diavolului (1930) Eliade a fost obsedat de latura demonică a fiinţei sale, iar în Maitreyi (1933), roman confesiv, a descris iniţierea unui tânăr european într-o ordine cosmică şi morală misterioasă şi a dezvăluit eşecul suprem al încercării de a reconcilia Estul cu Vestul. De asemenea, Eliade a explorat natura şi aspiraţiile propriei generaţii în proza sa obiectivă. Personajele din Întoarcerea din rai (1934) şi Huliganii (1935) sunt discipolii lui Nae Ionescu care au alcătuit generaţia anxioasă, dornică să-şi valorifice cu orice preţ potenţialul şi înspăimântată de eşec. În Huliganii, Eliade a împins această idee la extrem. Aici, tinerii încearcă să rupă orice legătură cu vechea generaţie şi cu valorile morale care au susţinut-o. Eliade consideră că faptele lor sunt o afirmare a vitalităţii şi un mijloc prin care indivizi excepţionali îşi impun voinţa asupra populaţiei. Este o viziune asupra vieţii din România anilor 1930.

Opere precum cele ale lui Eliade au fost produsul unui amalgam bizar de autohton şi european. Îndemnurile tradiţionalistului şi ortodoxistului Nae Ionescu de a trăi viaţa, care au inspirat o generaţie întreagă de intelectuali, printre care şi Eliade, aveau să aducă în cele din urmă un abandon al tradiţiei şi al religiei în favoarea individualismului şi nihilismului occidental, după cum au demonstrat huliganii.

Relaţiile internaţionale

Principalul obiectiv al politicii externe a României în perioada interbelică a fost apărarea graniţelor trasate