Mă-ntrerup, pentru că bate cineva la ușă. Metts se ridică și se duce să deschidă. Vorbește cu copoiu’ de la intrare, apoi se-ntoarce și traversează încăperea pînă la mine. Ține-n mînă două telegrame, pe care mi le predă. Le desfac și le citesc. Una e de la birou’ de cercetări criminale din New York, iar cealaltă de la un căpitan al jandarmeriei rurale din districtu’ Zoni, către prefectura poliției mexicane din Mexicali. de unde mi-a fost înaintată aici.

Ambele mi se par cît se poate de convingătoare.

Le pun pe birou în fața mea și continui.

— Henrietta nu mai are ce să zică, le spun. El e cam cherchelit și ea-și dă seama de asta. Atunci se ridică și pleacă, se duce la gară și ia primu’ tren înapoi la Hartford, Connecticut. Știm că a procedat așa, pentru că doi amploiați de la gară, un casier și un conductor, au identificat-o după fotografie ca fiind o persoană ce a călătorit cu trenu’ care-a ieșit din stație la nouă fără zece.

E-n regulă. Ei bine, să-l căutăm pe Granworth unde l-am lăsat. El se-ntoarce la mașină, o pornește și se duce înapoi la birou. Între timp se făcuse ora opt treizeci și se gîndește cu plăcere anticipată ce-o să mai rîdă cu Paulette de convorbirea asta a lui cu Henrietta și poate că-și face socoteala s-o scoată undeva la masă.

Buuun. Granworth se duce la birou’ său ș-acolo găsește că-l așteaptă nu una, ci două persoane. Îl găsește pe Langdon Burdell în compania Paulettei. După ce-a trecut de biroul secretarei, fiind foarte amețit de băutură, uită să tragă ușa după el. Dacă n-ar fi uitat, poate că nici eu n-aș fi fost aici ca să vă spun povestea asta.

Așa fiind, intră în birou, se mai tratează cu încă un pahar și-l pufnește un rîs de se ține cu mîinile de burtă. Apoi începe să-i povestească Paulettei și lui Burdell despre întrevederea lui cu Henrietta. Le spune ăstora doi că proasta de Henrietta crede că are două sute de bătrîne în obligațiuni de stat și că biata neroadă îl amenință cu divorțu’ crezînd că are bani berechet, da-n realitate tot ce are nu-i decît un teanc de hîrtii contrafăcute.

Pe toți îi cuprinde un rîs homeric. Li se pare că-i o farsă a dracului de reușită și tocmai cînd se distrau mai bine, se deschide ușa și intră Rudy Benito… Cred că băiatu’ ăsta intrase-n birou’ secretarei și d-acolo îi auzise golind sacu’ de isprăvi.

Rudy-și dă drumu’. Le-nșiră tot ce-l frige pe suflet. Îi spune lui Granworth că-i un escroc ordinar și pervers ș-apoi se-ntoarce către Paulette și-i declară ce crede și despre ea. Îi arată exact ce gîndește despre o ticăloasă împielițată care-și dă concursu’ la escrocarea bietului ei soț, care ș-așa nu mai are mult de trăit, și pe deasupra o hienă care se poate topi de rîs pe chestia asta.

Stă acolo, arătîndu-i cu degetul, amenințător. Ș-apoi le mai zice inc-un lucrușor.

Ș-anume că pentru el, faptu’ că Granworth e dispus să-i înapoieze banii nu face nici cît o ceapă degerată. Îi anunță că se va duce la poliție, unde-o să dea-n vileag întreaga tărășenie ș-o să-i expună pe-amîndoi așa fel, ca toată lumea să poată vedea că sînt niște nemernici și niște ticăloși. Spune că indiferent dacă-i ultimu’ lucru pe care-l va face-n viață, are să-i înfunde-n pușcărie.

Și ce se-ntîmplă atunci? Ei bine, am să vă explic. Paulette asta d-aici e supărată foc. E furioasă c-a fost prinsă cu ocaua mică-n halul ăsta. Pe marginea biroului lui Granworth Aymes, chiar în dreptul unde șade ea, se găsește un presse-papiers, statueta unui boxer montată pe o plăcuță grea de onix, aceeași care se găsește acolo și acum. Ea se ridică ș-o apucă. O azvîrle cu toată puterea-n capu’ lui Rudy și-l omoară. Zace acolo-n agonie, un om nenorocit și bolnav, care și așa n-avea nici o șansă ca să trăiască, în timp ce aici, în scaunu’ ăsta, șade ticăloasa care-a săvîrșit fapta.

Paulette nu mai suportă tensiunea nervoasă și explodează. Sare-n sus. Se repede la birou și s-apleacă peste el. Ochi-i strălucesc de furie și e atît de nervoasă încît abia-și mai găsește cuvintele.

— N-am făcut-o eu! țipă. Îți jur că nu eu am făcut-o! Tot ce-ai spus e adevărat, în afară de omor. Eu nu l-am omorît. Granworth a făcut-o. El l-a omorît pe Rudy. El l-a omorît cu greutatea aia de onix!

Se prăbușește pe podea în fața biroului. Zace acolo zvîrcolindu-se. Ocolesc birou’ și mă uit la ea.

— Îți mulțumesc foarte mult, Paulette, îi zic. Îți mulțumesc pentru pont. E exact ceea ce doream să știu.

Ocolesc birou’ și stau privind-o cum zace pe podea. Mă aștept ca dintr-o clipă-n alta să ne ofere o gală de isterie.

M-aplec ș-o ridic. O duc în brațe pînă la scaun și, pe parcurs, deși imobilizată-n felu’ ăsta, ea-ncearcă o figură. În timp ce e-n brațele mele, întoarce capu’ și mă privește, și-n privirea ei pune tot focu’ ce-o mistuie. Cred că dama asta, dacă și-ar putea da zece ani din viață ca să mă poată ucide c-o privire, ar face-o fără ezitare. Otravă curată, ce mai!

Îi dau drumu’, să cadă-n scaun.

— Ia-o-ncet și calm, Cleopatra, îi zic, că agitația și tărăboiu’ o să-ți ajute cît mortului doctoria. Ai ratat combinația, scumpă prințesă, și te zbați ca peștele pe uscat. D-acu-ncolo ești un material din ăla după care vînează redactorii de știri, ești dama ce-a fost lucrată de un copoi federal pe care l-ai luat de fraier. Mi-e scîrbă de tine. Chiar dac-ai fi cumsecade, tot nu mi-ai place.

Se face roșie ca racu’. Socot că-n orice caz cuvintele astea pe care i le-am plasat i-au oprit istericalele. Face un efort ca să-și stăpînească nervii.

— Ești un ticălos ordinar! mă complimentează ea. Mor de ciudă că nu te-am împușcat atunci