de centimetri, iar băncile aveau doar şaptezeci de centimetri lăţime. Dar nu eram atât de nesăbuit, chiar şi în faţa morţii, ca să mă mişc pe podeaua bărcii. Mai erau de prins patru cârlige. Am strecurat o mână prin deschizătură şi am început să prind cârligele. Era din ce în ce mai greu, pe măsură ce spaţiul se micşora. Am reuşit să prind două. Au mai rămas două. Barca se căţăra cu o mişcare lină, continuă. Înclinaţia era cam de treizeci de grade. Simţeam cum gravitaţia mă împingea spre pupa. Mi-am întins mâna cu un efort supraomenesc încă o dată şi am reuşit să mai prind un cârlig. Atât mai puteam face. Asta se face de obicei pe dinafară, nu pe dinăuntru. Am tras tare de frânghie, ceea ce era uşor, pentru că oricum trebuia să mă ţin ca să nu ajung în partea cealaltă a bărcii. Barca s-a înclinat la patruzeci şi cinci de grade.

Eram la şaizeci de grade înclinaţie când am ajuns în vârf şi valul s-a prăbuşit peste noi. Am simţit ca şi cum m-ar fi lovit un pumn imens. Barca s-a înclinat brusc pe o parte şi totul s-a întors cu susul în jos: eram în partea de jos a bărcii, iar apa care se prăbuşise peste noi, transformându-l pe Richard Parker într-un tigru plutitor, venea acum spre mine. N-am simţit tigrul – nu ştiam unde era Richard Parker; era întuneric beznă sub prelată – dar înainte de a ajunge la următoarea vale, eram pe jumătate înecat.

Tot restul zilei şi noaptea următoare, am urcat şi am coborât, sus, jos, sus, jos, până când teroarea a devenit monotonă şi a fost înlocuită de amorţeală şi de renunţare. M-am ţinut de frânghia prelatei cu o mână şi de marginea băncii de la prova cu cealaltă, în timp ce stăteam întins pe banca de pe margine. În această poziţie – cu apa care intra şi ieşea – prelata se zbătea şi mă lovea, eram ud, îngheţat, învineţit şi tăiat de oasele animalelor mâncate şi de carapacele de broască ţestoasă care pluteau. Zgomotul furtunii era constant, ca şi mârâitul lui Ricard Parker.

Cândva, noaptea, am simţit că furtuna se oprise. Ne legănam normal. Printr-o gaură în prelată m-am uitat la cerul nopţii. Era plin de stele şi fără nori. Am desfăcut prelata şi am ieşit. M-am aşezat.

Dimineaţa, am observat că pierdusem pluta. Nu mai rămăseseră decât două vâsle şi vesta de salvare între ele. Mă simţeam la fel ca un proprietar care-şi priveşte casa distrusă de un incendiu. M-am întors şi am scrutat orizontul. Nimic. Micul meu oraş marin dispăruse. Faptul că, printr-o minune, ancorele nu se pierduseră era o consolare fără efect. Pierderea plutei, în schimb, deşi nu era fatală pentru viaţa mea, era o pierdere pentru mintea mea.

Barca era într-o stare jalnică. Prelata era ruptă în mai multe locuri, unele rupturi fiind opera lui Richard Parker. Proviziile aproape dispăruseră, pierdute sau distruse de apă. Mă durea tot corpul şi aveam o rană la coapsă; rana era umflată şi albă. Mi-era frică să verific dacă mai aveam ceva în compartiment. Mulţumesc lui Dumnezeu, pungile cu apă erau întregi. Plasa şi dispozitivele de distilare se îngrămădiseră peste ele şi apa nu putuse să le ia.

Mă simţeam extenuat şi deprimat. Am desfăcut prelata la pupa. Richard Parker zăcea atât de liniştit încât mă întrebam dacă nu murise. Nu murise. Când am desfăcut prelata şi a intrat lumina, a mârâit încet şi s-a mişcat. A ieşit din apă şi s-a aşezat pe banca de la pupa. Am luat aţă şi ac şi m-am dus să repar găurile din prelată.

Mai târziu, am legat una dintre găleţi cu o frânghie şi am golit barca. Richard Parker mă privea distrat. Părea că era plictisit de tot ce făceam. Ziua era fierbinte şi lucram încet. Într-o găleată de apă am găsit ceva ce pierdusem. M-am uitat la acel obiect. Ţineam în palmă tot ce mă putea ţine în viaţă: ultimul dintre fluierele de plastic portocaliu.

Capitolul 84

Eram pe prelată, înfăşurat într-o pătură, şi dormitam, visam, mă trezeam, visam cu ochii deschişi. Aşa îmi petreceam timpul. Vântul bătea încet. Din când în când, câte un val izbea copastia, împroşcându-mă cu spumă. Richard Parker dispăruse sub prelată. Nu-i plăcea nici să se ude, nici să fie clătinat de valuri. Dar soarele strălucea, aerul era calm şi marea nu era agitată. M-am trezit din cauza unei explozii. Am deschis ochii şi am văzut apă pe cer. S-a prăbuşit peste mine. M-am uitat din nou în sus. Cerul era senin. A urmat o altă explozie, în stânga mea, mai slabă ca prima. Richard Parker a mârâit cu furie. Apa a căzut peste mine din nou. Avea un miros neplăcut.

M-am uitat peste marginea bărcii. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o formă neagră care plutea pe apă. Mi-a luat câteva secunde să-mi dau seama ce era. Am văzut un ochi. Era o balenă. Ochiul, de mărimea capului meu, se uita la mine.

Richard Parker a ieşit de sub prelată. A sâsâit. Am ghicit din mişcarea ochiului că acum balena se uita la Richard Parker. S-a uitat vreo treizeci de secunde înainte de a se scufunda. M-am temut că o să ne lovească, dar s-a scufundat şi a dispărut în imensitatea albastră. Coada era o armătură imensă, rotundă care dispărea.

Cred că era o balenă care-şi căuta perechea. Probabil hotărâse că eram prea mic şi că, oricum, aveam un partener. Am văzut mai multe balene, dar niciuna de atât de aproape ca prima. Îşi anunţau apariţia prin jeturile de apă. Ieşeau la suprafaţă la ceva distanţă, trei sau patru, ca un arhipelag de insule vulcanice. Aceste animale uriaşe şi blânde mă binedispuneau. Eram sigur că îmi înţelegeau situaţia, că exclamau: „A! Uite! E naufragiatul şi pisica lui despre care mi-a spus Bamphoo. Bietul băiat. Sper că are destul plancton. Trebuie să le spun lui Mumphoo şi Tomphoo şi Stimphoo despre el. Mă întreb dacă n-o fi vreo navă prin apropiere. Probabil mama lui ar fi foarte fericită să-l vadă din