L-a găsit, iar ochii mi s-au închis de plăcere la auzul lui: dulce. Ţestoasele sunt orice, dar nu dulci. Algele aveau o dulceaţă care depăşea în deliciu chiar şi seva arţarilor din Canada. În ceea ce priveşte consistenţa, cel mai aproape era stejarul de apă.

Saliva a început să apară în uscăciunea gurii mele. Am rupt mai multe alge împrejurul meu, scoţând sunete de plăcere. Tuburile interioare şi exterioare se separau uşor. Am început să mi le îndes în gură pe cele exterioare. Mâncam cu două mâini, punându-mi la muncă maxilarele care nu mai fuseseră folosite de multă vreme. Am mâncat până când în jurul meu s-a făcut un şanţ de apă.

La şaizeci de metri depărtare era un copac solitar. Era singurul copac până la culme, care părea să fie foarte departe. Am spus culme; poate cuvântul ne dă o impresie greşită asupra înclinaţiei pantei. Insula era joasă, după cum v-am mai spus. Panta era lină şi urca până la optsprezece metri. Dar în starea în care eram, acea înălţime mi se părea a fi cea a unui munte. Copacul era şi mai atrăgător. Am observat umbra pe care o dădea. Am încercat să mă ridic în picioare din nou. Am reuşit să mă mişc un pic, dar când am încercat să stau în picioare, capul a început să mi se învârtească şi nu am putut să-mi ţin echilibrul. Chiar dacă nu cădeam, picioarele îmi erau lipsite de vlagă. Dar voinţa îmi era puternică. Eram hotărât să merg mai departe. M-am târât, m-am tras pe burtă, am mers în salturi ca să ajung la copac.

Ştiu că n-o să mai cunosc o bucurie mai mare ca atunci când am ajuns la umbra copacului, o umbră deasă, strălucitoare, şi am auzit sunetul uscat, crocant al vântului prin frunze. Copacul era mai mic şi mai scund decât cei din interiorul insulei şi, din cauză că era aşezat pe partea culmii mai expusă la intemperii, era un pic chircit şi nu atât de uniform dezvoltat. Dar era un copac, şi un copac este un lucru atât de binecuvântat pentru vedere când ai fost pe mare atâta vreme. Am cântat spre gloria acelui copac; i-am cântat puritatea, frumuseţea. Ce n-aş da să fiu ca el, cu rădăcinile în pământ, dar cu fiecare braţ înălţat către Dumnezeu, în rugă. Am plâns.

În timp ce inima mea îi mulţumea lui Allah, mintea a început să adune informaţii despre lucrările lui Allah. Copacul într-adevăr crescuse din alge, aşa cum văzusem din barcă. Nu era nici cea mai mică urmă de sol. Ori era sol mai în adânc, ori această specie de copac era un parazit. Trunchiul era de grosimea pieptului unui bărbat. Coaja era verzuie, subţire şi netedă, destul de moale pentru a putea lăsa urme cu unghia. Frunzele în formă de inimă erau mari şi late şi sfârşeau într-un singur punct. Vârful copacului era rotund ca un mango, dar nu era un mango. Credeam că mirosea ca un lote{8}. Dar nu era. Nici un manglier. Nici un alt copac pe care îl văzusem. Tot ce ştiam era că era verde şi frumos şi plin de frunze.

Am auzit un mârâit. M-am întors. Richard Parker mă observa din barcă. Se uita şi la insulă. Părea că vrea să coboare, dar îi era frică. În cele din urmă, după ce a mârâit şi s-a plimbat de colo-colo o vreme, a sărit din barcă. Mi-am dus fluierul la gură. Dar nu avea niciun gând agresiv. Echilibrul îi punea probleme; picioarele îi tremurau la fel ca ale mele. Când înainta, se târa aproape de pământ cu membrele tremurânde, ca un pui nou-născut. Aruncându-mi o privire, s-a îndreptat către culme şi a dispărut în interiorul insulei.

Mi-am petrecut ziua mâncând, odihnindu-mă, încercând să stau în picioare şi, în general, îmbăindu-mă în fericire. Îmi era greaţă când exageram cu mişcarea. Şi tot mi se părea că se mişcă pământul sub mine şi că aveam să cad, chiar şi când nu mă mişcăm.

Împotriva dorinţei mele, strict din motive de siguranţă, m-am întors pe barcă. Deşi Richard Parker era pe insulă, tot prova şi prelata erau teritoriul meu. Am căutat ceva de care să leg barca. În cele din urmă, am înfipt o vâslă în alge şi am legat frânghia de ea.

M-am târât pe prelată. Eram extenuat. Corpul meu era obosit de la atâta hrană, şi mai era şi tensiunea nervoasă care venea o dată cu schimbarea. Spre sfârşitul zilei, mi-aduc aminte că l-am auzit pe Richard Parker răgind în depărtare, dar apoi am adormit.

M-am trezit noaptea, cu un sentiment ciudat; mă durea burta. Am crezut că era o crampă, că probabil mă otrăvisem cu alge. Am auzit un zgomot. M-am uitat. Richard Parker era la bord. Se întorsese în timp ce dormeam. Mieuna şi-şi lingea pernuţele labelor. Mi s-a părut ciudată întoarcerea lui, dar nu m-am mai gândit la asta – crampa se înrăutăţea. A început să mă doară mai tare, am început să tremur şi a început un proces foarte normal, dar pe care-l uitasem: defecaţia. Era foarte dureros, dar după aceea, am căzut într-un somn revigorant, primul somn adevărat de la naufragiu.

Când m-am trezit dimineaţa, eram mult mai puternic. M-am târât spre copacul solitar cu multă vigoare. Mi-am delectat ochii cu el, iar stomacul cu alge. Am mâncat atât de mult încât am lăsat în urmă o gaură.

Richard Parker a ezitat iar înainte de a sări peste bord. Când a făcut-o, pe la mijlocul dimineţii, cum a ajuns pe mal, a vrut să sară înapoi, dar aproape că a căzut în apă. Părea foarte agitat. A sâsâit şi a ridicat o gheară în aer. Era curios. N-aveam idee ce voia. Neliniştea i-a trecut şi, mult mai sigur pe picioare decât în ziua precedentă, a dispărut încă o dată dincolo de culme.

În acea zi, sprijinit de copac, am stat în picioare. Mă simţeam ameţit. Singurul mod în care puteam să fac pământul să se oprească era să închid ochii şi să mă ţin