sunt absolut necesare. Așa că, într-o jumătate de oră, cu o cafea în față, doi pași în spate și trei zile înainte, decid să-mi ofer cadoul de care știu că am cu adevărat nevoie: un bilet de avion pentru Paris.

Și, în timp ce-l cumpăr, simt cum tocmai mi-am făcut palmele căuș, le-am umplut cu fericire și acum o înghit parcă cu disperarea celui care știe că e de ajuns să răsfire degetele ca să piardă tot. Anul trecut, mi-am serbat ziua pe un pat de spital. Eu și o perfuzie. Anul ăsta însă, sunt pregătită să cer. Să-i spun francezului că mi-am luat bilet de avion și am bătut atâta drum ca să mă răsfețe, să mă ducă la restaurant, să-mi ia șampanie și un tort! M-a întrebat ce cadou vreau. Am cerut o carte. O văzusem mai demult într-o librărie și nu mă îndurasem să dau banii pe ea. Era despre o femeie al cărei trecut va fi descoperit de propriii copii abia după moartea ei. Mă duce cu gândul la bunica mea Cornelia. Nimeni nu știe de ce a fugit de acasă în noaptea aia și nici cu cine. Nedescoperite, secretele tind să se repete, mi-a zis psihologul și mă gândesc că poate are dreptate.

Apoi mă gândesc la mine. Am fost un copil cuminte și ascultător. Ani de zile, am luat premiul întâi cu coroniță. Ani. Într-o zi însă, m-am oprit. Terminasem facultatea și nu știam ce să fac mai departe. Nici măcar nu știam ce vreau. Nici acum nu știu prea bine.

 

– Chiar nu știți?

Psihologul se uită de câteva minute la mine cum țin între degete un șervețel mototolit, murdar de muci. Am plâns și simt cum undeva, în colțul ochiului, am o geană care mă jenează. Încerc să nu mă șterg de frică să nu întind rimelul.

– Nu prea știu. Adică, mi-ar plăcea să mă fac bine, asta clar, dar în rest …

Închid ochii. Exact ca un copil care se chinuie să-și aducă aminte răspunsul corect, încerc, în capul meu, să mă dau doi pași în spate și 20 de ani în urmă. Și simt atunci răspunsul pornind de undeva, din mine și luându-mă prin surprindere, de parcă aș vorbi cu vocea altcuiva.

– Să plec. Asta aș fi vrut. Să plec în Franța!

Ascund șervețelul în buzunar și mai iau unul. și încă unul. Țin ochii în continuare închiși, știu că obrajii sunt murdari de dâre de rimel, dar pe interior încep să mă curăț. Și parcă aud vocea lui, a francezului: Nu ar fi trebuit să dispari în seara aceea! Nu ar fi trebuit să cobori din mașină și să pleci pur și simplu!

 

Deschid ochii. Tac și mă uit la ceas. Mâine plec la Paris. Ce-o fi având orașul ăsta, de fapt? Primul gând: ceva cald, asta are. Ceva cald, de parcă m-aș scufunda în miere. Ceva care, de fapt, nu are nicio legătură cu orașul, cu clădirile lui, cu Notre-Dame-ul, cu Turnul Eiffel, cu Montmartre-ul sau Cartierul Latin. Ci cu ce se întâmplă între ele, cu felul în care străzile păstrează aerul, ca într-o inspirație adâncă, și eu rămân acolo, înăuntru, la căldură, și mă simt în siguranță, de parcă găsesc o bucată din mine pe care am pierdut-o fără să știu nici când, nici cum. Un fel de rămășiță dintr-o altă viață, un ciob care, de câte ori ajung acolo se așază cuminte, la locul lui.

Uneori, când sunt acolo și merg, de exemplu, pe Rue du Bac sau traversez Pont de l'Alma, mi se întâmplă să-mi miroasă cumva a tata. Nu știu să spun a ce miroase, de fapt: un amestec de frunze, de praf, de pâine caldă, de after-shave și de duminică dimineața. Atunci, mama și tata rămâneau în vârful patului, fiecare cu câte o ceașcă din aia chinezească, de porțelan, cu flori mari, plină cu cafea și eu veneam între ei și mă prefăceam că patul este o junglă, iar tata un elefant și eu sunt Mowgli și mă cațăr pe piciorul lui și de acolo, de sus, mă las să cad în așternuturile întotdeauna scrobite. Și locul de lângă tata mirosea a mama și mama era acolo și avea pielea de pe gât caldă și netedă și eu îmi băgam nasul în ea, inspirând-o și gustând-o și vrând s-o fac a mea, doar a mea. Și eram mică, atât de mică încât piciorul lui tata putea să mă ridice de jos ca un fel de scripete, și patul era mare, și duminica lungă și eu la mijloc, între mama și tata. Poate că de fapt nu e vorba despre oraș, ci despre cum îmi miroase mie când ajung acolo. Poate că despre asta este vorba, îmi zic și mai iau un șervețel.

 

*

 

Am trei ani. Sunt în baie, am lăsat capacul la veceu și acum stau cuminte pe el și dau din picioare înainte și înapoi, în timp ce mă uit la mama cum se machiază. Mai întâi ia o cutiuță, îi desface capacul și scoate de acolo un fel de bureţel pe care-l umple de un praf cu care își tamponează obrajii și fruntea. Apoi vine partea de care mi-e frică. Aia în care mama își apropie fața de oglindă, mijește ochii şi-şi dă pe gene cu o periuță minusculă, cu care ajunge foarte aproape de iris. Pentru o secundă, picioarele mi se opresc din mișcare și rămân așa, atârnate în aer, la două palme deasupra gresiei, iar eu aproape că-mi țin răsuflarea, ca la circ, până când mâna mamei se lasă în jos, departe de ochi și de pericol. Apoi o văd cum ia rujul și dintr-odată mă liniștesc și trag aer în piept, cu zgomot, pe nas, așa cum face doamna aia, în costum negru, la gimnastica de dimineață, de la televizor.

Când se dă cu ruj, mama întredeschide ușor gura, ca și cum s-ar pregăti să se sărute singură în oglindă. Odată, m-am sărutat și eu de una singură. Cred