grupurile de suricate stau şi se uită în aceeaşi direcţie, ca navetiştii care aşteaptă autobuzul. Expresia deschisă pe care o au şi modul în care îşi ţin lăbuţele din faţă, strânse la piept, le fac să semene cu nişte copii care pozează pentru un fotograf sau cu pacienţii din cabinetul unui doctor, dezbrăcaţi până la piele şi încercând să-şi acopere organele genitale.

Asta am văzut la o primă ochire, sute şi sute de suricate – milioane – întorcându-se către mine ca şi cum ar fi spus: „Da, domnule?” O suricată care stă în picioare nu depăşeşte patruzeci şi cinci de centimetri, deci nu mărimea impresiona, ci numărul. Am rămas nemişcat, fără cuvinte. Dacă un milion de suricate ar intra în panică, haosul ar fi e nedescris. Dar interesul le-a scăzut peste câteva secunde. S-au întors la treaba lor, adică la ciugulirea algelor sau la admirarea eleşteelor. Aplecarea lor ritmică mi-a adus aminte de credincioşii dintr-o moschee.

Se părea că nu ştiau ce e frica. Când am coborât de pe culme, niciuna nu s-a alarmat. Dacă aş fi vrut, aş fi putut atinge una sau chiar aş fi putut să o ridic. Dar n-am făcut-o. Am înaintat doar în ceea ce părea să fie cea mai mare colonie de suricate din întreaga lume, una dintre cele mai minunate experienţe din viaţa mea. Era un zgomot neîncetat în aer. Ciripeau, chiţăiau, lătrau. Numărul lor era atât de mare încât sunetul venea şi pleca precum un stol de păsări, uneori foarte puternic, alteori slab.

Nu le era frică de mine pentru că ar fi trebuit ca eu să mă tem de ele? Mi-a trecut prin minte întrebarea, dar răspunsul mi-a fost dat imediat – erau inofensive. Pentru a ajunge la un eleşteu, în jurul căruia erau adunate în grupuri, a trebuit să le dau pe câteva deoparte ca să nu calc pe ele. Nu s-au supărat şi mi-au făcut loc în modul cel mai civilizat. Le-am simţit blăniţa caldă pe glezne.

Toate eleşteele aveau aceeaşi formă rotundă şi aveau aproape aceeaşi mărime – cam un metru şi jumătate în diametru. Apa era adâncă. Păreau fără fund. Cât am putut să văd, marginile lor erau formate din alge verzi.

N-am văzut ce le făcea pe suricate să fie atât de curioase şi poate aş fi renunţat dacă n-aş fi auzit un lătrat şi un chiţăit aproape de un eleşteu din apropiere. Suricatele săreau, într-o stare de agitaţie evidentă. Deodată, au început să sară în eleşteu cu sutele. Se îmbrânceau la marginea eleşteului. Frenezia era colectivă. Chiar şi puii se înghesuiau, cu greu reţinuţi de mame şi paznici. N-am ştiut ce să cred. Nu erau suricate standard. Acelea nu se comportă ca broaştele. Erau probabil o subspecie care se specializase într-un mod fascinant şi surprinzător.

M-am îndreptat către eleşteu, păşind uşor, şi am ajuns chiar la timp ca să văd cum înotau şi aduceau peşti la mal, zeci de peşti. Unii erau dorade. Erau mult mai mari decât suricatele, deci m-am întrebat cum puteau să prindă asemenea peşti.

Pe când suricatele aduceau peştii la mal, am observat ceva curios: toţi peştii, fără excepţie, erau morţi. Muriseră de curând. Erau peşti pe care nu-i omorâseră ele.

Am îngenuncheat lângă eleşteu, dând la o parte câteva suricate ude. Am atins apa. Era mai rece decât m-aş fi aşteptat. Un curent aducea apa rece de dedesubt. Am luat apă în mână şi am dus-o la gură. Am luat o înghiţitură.

Era apă dulce. Asta explica moartea peştilor. Dacă pui un peşte de mare în apă dulce, va muri imediat pentru că se va sufoca. Dar ce făceau peştii de apă sărată într-un eleşteu cu apă dulce? Cum ajunseseră acolo?

M-am dus la un alt eleşteu, printre suricate. Era tot apă dulce. Şi următorul la fel.

Toate aveau apă dulce. De unde venea atâta apă dulce? Răspunsul era evident: de la alge. Algele desalinizau apa de mare în mod natural şi continuu. Nu m-am întrebat de ce făceau asta sau cum sau unde dispărea sarea. Mintea mea nu mai punea astfel de întrebări. Pur şi simplu m-am aruncat într-un eleşteu. Era dificil să stai la suprafaţă. Eram încă slăbit şi nu aveam destulă grăsime care să mă ajute să plutesc. M-am ţinut de marginea eleşteului. Efectul băii în apă limpede, curată, rece este de nedescris. După atâta vreme pe mare, pielea îmi era uscată, iar părul lung, încâlcit şi la fel de mătăsos ca o plasă de muşte. Până şi sufletul îmi fusese corodat de sare. Deci, sub privirea mirată a sute de suricate, m-am îmbăiat, mi-am topit sarea de prin toate crăpăturile pielii.

Suricatele s-au uitat toate într-o parte. Am ieşit să văd ce era. Era Richard Parker. Mi-a confirmat ceea ce bănuiam. Suricatele nu avuseseră niciun duşman de ani de zile, deci nu ştiau că trebuie să fugă de pericol. Richard Parker se plimba printre ele, răspândind moarte, devorând o suricată după alta, cu sângele picurându-i din gură, iar ele, fericite să vadă un tigru, săreau în sus pe loc ca şi cum ar fi strigat: „E rândul meu! E rândul meu!” Scena se repeta la nesfârşit. Nimic nu le distrăgea pe suricate de la activitatea lor obişnuită: să mănânce alge şi să privească înspre eleşteu. Dacă apărea Richard Parker sau oricine altcineva, le era egal. Erau lipsite de mândrie şi erau nişte animale foarte blânde.

A omorât mult mai multe suricate decât putea să mănânce. La animale, dorinţa de a ucide e separată de nevoia de hrană. Pentru că atâta vreme nu avusese nicio pradă, instinctul de vânător i se transformase în răzbunare.

Era departe. Nu reprezenta niciun pericol pentru mine. Cel puţin pentru moment.

În dimineaţa următoare, după ce a plecat, i-am făcut curăţenie. Era nevoie. Nu pot să vă descriu cum arăta mormanul de schelete umane şi animale, amestecat cu rămăşiţe de peşte şi ţestoase. Am aruncat totul peste bord. Am evitat să calc pe teritoriul lui Richard Parker ca să nu-mi las mirosul, deci am făcut curăţenie folosind cangea, de pe prelată sau de pe marginea bărcii. Ce n-am putut curăţa cu cangea am spălat cu găleţi de