putut face faţă antiintelectualismului generalizat al mişcării comuniste române. Trecutul său şi fidelitatea faţă de un marxism ortodox l-au exclus din prima linie a luptei comuniştilor pentru putere, deşi a ocupat funcţia de ministru al Justiţiei în Guvernul Groza până în 1948 şi a sprijinit întru totul perversitatea sistemului de justiţie subordonat ambiţiilor Partidului Comunist.

Mulţi dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Gheorghiu-Dej erau muncitori pe care acesta îi cunoscuse în închisoare şi cu care ajunsese să fie tovarăş de arme. În ansamblu, aceştia aveau realizări intelectuale modeste. Cu totul diferite erau două figuri care au devenit prietenii şi confidenţii lui Gheorghiu-Dej şi care i-au susţinut acestuia iniţiativele îndrăzneţe de mai târziu, precum lupta pentru autonomie în cadrul blocului sovietic. Emil Bodnăraş (1904-1976) era un ofiţer care s-a alăturat Partidului Comunist în 1934 şi şi-a petrecut anii de război în Uniunea Sovietică. Era un intelectual care combina lecturile vaste cu simţul politic pragmatic şi deţinea funcţii înalte în partid şi în guvern. Tot de origine burgheză era şi Ion Gheorghe Maurer (1902-2000), un individ cu vederi largi, avocat, care se alăturase Partidului Comunist în 1935 şi îi apărase pe comuniştii acuzaţi de răzvrătire. Printre numeroasele sale funcţii importante, Maurer a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri între 1961 şi 1974. Atât el, cât şi Bodnăraş au lărgit orizonturile intelectuale ale lui Gheorghiu-Dej şi i-au alimentat setea de cunoaştere. În spatele lor şi al conducerii centrale de partid se aflau specialişti, figuri-cheie care elaborau şi înfăptuiau transformarea economică a ţării. Aceştia formau „echipa de lucru” a lui Gheorghiu-Dej. Cei mai de seamă dintre ei, membri ai Partidului Comunist din anii 1930, erau Gheorghe Gaston Marin, preşedintele Comitetului de Stat al Planificării între 1954 şi 1965, şi Alexandru Bârlădeanu, responsabil de coordonarea activităţilor tuturor ministerelor economice între 1955 şi 1966.

Principalul obiectiv al noii elite era modernizarea României, însă modelul la care se aspira şi metodele utilizate erau extrem de diferite de procesul prin care luase fiinţă România înainte de război. În locul Europei Occidentale a modernizatorilor români anteriori, comuniştii români au luat drept model Uniunea Sovietică a lui Stalin. De asemenea, au propus să-şi pună în aplicare planurile îndrăzneţe în stil sovietic, adică prin folosirea unui monopol de putere care să le permită să scape de neplăcerile reprezentate de antreprenorii burghezi şi de politicienii liberali.

Aşadar, pentru elita comunistă, modernizarea însemna transformarea radicală a României care evoluase în cei 150 de ani înaintea celui de-al Doilea Război Mondial. Mijloacele pe care le-au aplicat noii lideri au fost atât constructive, cât şi distructive. Deşi creau instituţii noi, elite noi şi o clasă socială unică, erau implicaţi în distrugerea completă a vechii ordini. În termeni practici, modernizarea însemna pentru ei industrializare, care să fie înfăptuită prin naţionalizarea masivă a mijloacelor de producţie şi prin planificarea şi conducerea centralizate ale fiecărei ramuri economice. Mobilizând toată forţa de muncă disponibilă şi toate resursele naturale pentru a susţine dezvoltarea industriei grele, membrii noii elite erau convinşi că aveau să recupereze rapid secole de înapoiere şi să instituie o ordine cu totul nouă a societăţii – comunismul. Într-un fel, viziunea lor era romantică, ba chiar utopică.

Modernizarea comunistă avea şi o latură întunecată. Era invazivă şi adesea brutală, întrucât noua elită încerca să pătrundă în toate sferele activităţii sociale şi să controleze vieţile individuale. În cursul eliminării vechilor elite şi a instituţiilor lor, comuniştii au creat un sistem de control de proporţii şi de o autoritate nemaiîntâlnite până atunci. Scopul imediat pe care îl urmăreau era monopolul asupra puterii politice, singurul, după părerea lor, care putea asigura apariţia unei noi ordini sociale şi a unui nou climat mental. Principalele lor instrumente erau Partidul Comunist şi ideologia sa, motiv pentru care au acordat o atenţie permanentă pregătirii cadrelor, adică a activiştilor devotaţi, din rândul cărora aveau să fie aleşi liderii partidului şi ai afacerilor statului. Prin urmare, noua conducere avea grijă să recruteze candidaţi cu formaţie socială şi pregătire ideologică adecvată.

Elita comunistă nu se amăgea cu privire la obstacolele majore care îi stăteau în cale şi nu ezita să recurgă la orice mijloace pentru a le îndepărta. Între 1948 şi 1951 membrii acesteia au instituit un aparat de securitate şi represiune fără precedent în istoria României. Instituţiile sovietice ofereau modelele, iar oficialii sovietici serveau drept mentori. La început, liderii comunişti români şi autorităţile de ocupaţie sovietică păstraseră instituţiile de securitate existente – având însă, desigur, la conducere susţinători ai cauzei comuniste –, dar în 1948 au considerat că era timpul să introducă un nou stil. În acel an au creat Direcţia Generală a Securităţii Poporului, care a ajuns să fie cunoscută pur şi simplu drept Securitate şi a cărei misiune unică era protejarea regimului comunist de duşmanii interni şi externi. În anul următor a luat fiinţă Miliţia, care înlocuia forţele de poliţie existente şi a cărei principală responsabilitate era menţinerea ordinii publice. Împreună cu Securitatea, Miliţia ţinea populaţia sub supraveghere constantă, în special prin intermediul atribuţiei sale de a emite permise de şedere în oraşe. Apoi, în 1951, a fost organizat Comandamentul Trupelor de Securitate. Până la jumătatea anilor 1950, acesta era echipat cu maşini blindate, artilerie şi avioane şi avea ca misiune suprimarea opoziţiei regimului.

Aceste trei unităţi au acţionat ca o forţă armată a partidului şi şi-au îndeplinit ordinele fără teamă de urmări. De pildă, au strămutat zeci de mii de ţărani din satele lor pentru a înăbuşi rezistenţa faţă de noua ordine, în general, şi colectivizarea agriculturii, în particular, şi au arestat alte zeci de mii de oameni din toate categoriile sociale care erau suspectaţi de disidenţă. Au acţionat urmând ordinele directe ale Ministerului de Interne, ale altor agenţii guvernamentale şi în acord cu prevederile Codului penal, care definea crimele într-un limbaj atât de general şi de vag – „conspiraţie împotriva ordinii sociale” şi „subminarea economiei naţionale” –, încât forţele Securităţii puteau acţiona fără nicio