care mi-am refăcut markerii și, de data asta, mi-au ieșit bine. Pe 14 iulie. De Ziua Franței. Atunci a fost gata rezultatul. Deja am început să cred că nimic nu e întâmplător. Poate că așa trebuie să fie povestea asta: un lung șir de coincidențe! Sau poate că așa îmi place mie să cred.

Îmi iau o cafea de la aparat și mă așez pe un scaun, în fața porții de îmbarcare, încercând să-mi acopăr pulpele cu rochia cea nouă. Am mai avut odată o rochie albă. Mi-o adusese tata din America. Avea bretele, volane și se lega la spate cu o fundiță, iar când mă învârteam se desfăcea în jurul meu precum petalele unei margarete. Mă simțeam frumoasă. V-o prezint pe fii-mea, viitoare gagică mișto! Așa le-a zis într-o zi tata unor colegi de birou. Era vară și plecaserăm la mare. Numai noi doi. Eu cu tata. A fost vara noastră. Ultima.

Las cafeaua pe scaunul liber de lângă mine și arunc o privire distrată de jur împrejur. Încă o oră de așteptare.

De fiecare dată plec mai devreme decât trebuie, pentru că nu mai am răbdare. Odată ce închid ușa, de partea cealaltă a casei și a vieții mele de zi cu zi există o aventură gata să înceapă. Și eu joc în ea, am chiar rolul principal. Când era copilul mic, nu îndrăzneam să plec nicăieri. Și când o făceam – chiar și doar o oră, două, de pierdut vremea prin magazine, cu câte o prietenă – mă grăbeam să ajung înapoi acasă, ca și cum un duh al maternității mi-ar fi numărat clipele petrecute în altă parte și m-ar fi pedepsit pentru fiecare dintre ele. În momentele alea mă simțeam o mamă rea, căreia copilul nu-i era de ajuns. Și atunci, din magazine cumpăram lucruri pentru copil. Să mă ierte.

Îmi aduc aminte de o colegă de la serviciu. Născuse de câteva luni și m-a sunat într-o zi să-mi ceară numărul unei femei pentru curățenie. Când am întrebat-o ce mai face, mi-a spus cu un glas sec și golit de sentimente: Am făcut o viroză și mă gândesc că, dacă nu-mi trece febra, o să mă duc la spital. Poate mă țin ăia peste noapte, să dorm și eu opt ore legat și să stau pe veceu cât am chef. Nici nu mai știu cum e să te piși fără să vorbești prin ușă. Așa mi-a spus și m-am văzut pe mine. Acum, de fiecare dată când sunt în aeroport, pe punctul să-mi iau zborul, mă simt la adăpost de propriile mele greșeli. În sfârșit nu am cum să mai greșesc ca mamă, pentru că următoarele câteva zile voi fi doar femeie. Atât.

Am terminat cafeaua și m-am ridicat de pe scaun să arunc paharul gol la coșul pe care scrie, cu albastru, „hârtie”. În picioare, rezemați de un zid, doi bărbați la vreo 30 și ceva de ani, prost bărbieriți și destul de ponosiți, își lipesc privirile de picioarele mele pe trei sferturi dezgolite. Ani de zile m-am ascuns în haine de frica mâinilor pe fund, a fluierăturilor, a porcăriilor șoptite la ureche, a băieților care făceau glume proaste, a muncitorilor care mă pâsâiau, a aprozariștilor care mi-ar fi tras-o, a boschetarilor care ar fi vrut să se dea la mine pe străzile pustii. De-asta și pentru că mi se părea că-s grasă.

 

Apoi s-a născut copilul și, dintr-odată, corpul a devenit invizibil chiar și pentru mine. Nu mai era important, așa că nu mai exista niciun risc, ca și cum lumea întreagă știa că de acum sunt mamă, iar mamele nu se tem de mâini pe fund sau obscenități șoptite la ureche, ci doar de colici, temperatură, stat prea mult la desene sau dormit prea puțin de după-amiază. Mamele nu au corp. Mamele au voie să fie grase. Pentru că au motiv. Și pentru că oricum nimeni nu le mai pune mâna pe fund. Sau prea rar. Acum însă, că s-a îmbolnăvit, corpul este iarăși important. Ca ruda aceea de care ai uitat ani de zile și pe care ți-e frică să nu care cumva să o pierzi. Așa că începi să-i faci vizite, să o scoți în oraș, să o inviți la restaurant, să o suni de noapte bună, sperând să-și revină și să te ierte.

 

Rămân în picioare și mă așez la coada care s-a format deja pentru îmbarcare. Ajunsă în avion, voi mai scrie o dată un Te iubește mama, înainte să închid telefonul și ochii și să încep să-mi imaginez deja mâinile francezului pe mine. Le așez acolo unde vreau eu și gândul ăsta îmi dă o stare de bine, ca și cum simplul fapt de a mă ști dorită mă face să mă simt importantă, frumoasă și, mai ales, vie. Pe scaunul de lângă mine se așază unul dintre cei doi bărbați de mai devreme. Acum, că e atât de aproape, observ că de fapt e mai tânăr decât crezusem. Privirile care în urmă cu nici o oră erau lipite de pulpele mele se lasă în jos, ușor stânjenite, ca și cum bărbatul n-ar avea ce să caute la dreapta mea. E ceva înduioșător în felul în care se tot foiește pe scaun, încercând să-și lege centura.

– Prima dată cu avionul?

Dă din cap că da.

– Sunt cu un tovarăș de-al meu. Da' ăla are loc mai în spate. Mergem la muncă, undeva prin sud. Știți cumva de unde tre' să luăm trenul către Marsilia? Cică e tot pe acolo gara, prin aeroport.

– Vă arăt când ajungem, îi zic. Nu e complicat. Îmi zâmbește și îmi oferă o gumă de mestecat.

– Mi-a zis ăsta cu care merg că e posibil să ni se înfunde urechile.

Decid să nu-l refuz. Și așa e destul de timorat.

– Și dumneavoastră tot la muncă?

Dau din cap că nu.

– Eu am fugit de-acasă, zic în timp ce-mi înfig dinții în pătrățelul de gumă.

– Hai că sunteți amuzantă, îmi