să mai tremur, mi-am dus fluierul la gură şi am început să alerg după el. Mersese destul, dar încă îl puteam vedea. L-am ajuns. S-a întors, m-a văzut, s-a tupilat şi apoi a sărit. Am suflat în fluier cât de tare am putut, sperând să fie destul de puternic şi să sune precum chemarea unui tigru singuratic.

În noaptea aceea, în timp ce se odihnea la doi paşi de mine, am ajuns la concluzia că trebuia să încep din nou procesul de îmblânzire.

Marea dificultate atunci când îmblânzeşti un animal este că ele reacţionează fie din instinct, fie din rutină. Inteligenţa, care le permite să facă asociaţii de idei, nu prea funcţionează. Aşadar, imprimarea în mintea animalului a conexiunii artificiale că, dacă face o acţiune, va primi o recompensă, se poate realiza prin repetiţii neîncetate. E un proces lung care depinde de noroc şi de muncă, cu atât mai mult cu cât animalul e adult. Am suflat în fluier până m-au durut plămânii. M-am bătut în piept până m-am umplut de vânătăi. Am strigat: „Hep! Hep! Hep!” comanda pentru „Fă asta!” de mii de ori. I-am aruncat mii de bucăţi de suricată pe care aş fi putut să le mănânc eu. Îmblânzirea tigrilor nu e treabă uşoară. Sunt mult mai puţin flexibili mental decât alte animale de la circ sau zoo – lei de mare şi cimpanzei, de exemplu. Dar nu vreau să mă laud cu progresele mele cu Richard Parker. Norocul meu, norocul care mi-a salvat viaţa, a fost că el era un adult receptiv, un animal omega. Mi-era teamă că situaţia de pe insulă avea să-mi fie potrivnică. O asemenea abundenţă de mâncare şi apă şi o asemenea libertate ar fi putut să-l facă să se relaxeze, fiind mai puţin deschis la influenţa mea. Dar nu s-a întâmplat aşa. Îl cunoşteam prea bine ca să nu-mi dau seama. Noaptea, în barcă, era agitat şi zgomotos. Am pus asta pe seama tensiunea noului mediu; orice schimbare, chiar pozitivă, îl face pe orice animal să fie tensionat. Oricare ar fi cauza, tensiunea sub care se afla însemna că el continua să arate o dorinţă de a se supune; mai mult, că simţea o nevoie de a se supune.

L-am antrenat să sară printr-un cerc pe care l-am făcut din ramuri. Erau doar trei salturi simple. Pentru fiecare primea o bucată de suricată. Când venea spre mine, prima dată ţineam cercul cu mâna stângă la nouăzeci de centimetri de pământ. După ce sărea prin el, luam cercul cu mâna dreaptă şi-l ridicam, cu spatele la el, apoi îi comandam să sară. Pentru al treilea salt, mă aşezam într-un genunchi şi ţineam cercul deasupra capului. Era o experienţă înfricoşătoare să-l văd venind spre mine în fugă. Niciodată n-am scăpat de senzaţia că o să vină să mă atace. Din fericire, sărea de fiecare dată. După aceea, aruncam cercul ca pe o roată. Richard Parker trebuia să-l urmărească şi să treacă prin el înainte ca acesta să cadă. Nu era prea bun la partea asta, fie pentru că eu nu reuşeam să arunc cercul bine, fie pentru că el se lovea de cerc, neîndemânatic. Dar cel puţin îl urmărea, ceea ce însemna că se îndepărta de mine. Întotdeauna era uimit când cercul cădea. Se uita la el ca şi cum ar fi fost un animal cu care alergase şi care căzuse. Stătea lângă el, mirosindu-l. Îi aruncam ultima bucăţică şi plecam.

În cele din urmă am părăsit barca. Mi se părea absurd să-mi petrec nopţile într-un loc atât de mic cu un animal care devenise din ce în ce mai liber, când puteam să am toată insula numai pentru mine. Am decis că un copac era cel mai sigur loc pentru odihnă. Nu mă puteam baza pe faptul că Richard Parker doarme în fiecare noapte în barcă. În caz că ar fi vrut să iasă la o plimbare nocturnă, nu era bine pentru mine să dorm afară din barcă, pe pământ, pe un teritoriu care nu era al meu, fără apărare.

Deci, într-o zi am plecat, cu plasa, o frânghie şi nişte pături. Am căutat un copac frumos la marginea pădurii şi am aruncat frânghia pe după cea mai de jos creangă. Eram atât de în formă încât n-am avut nicio problemă să mă caţăr. Am găsit două ramuri solide care erau la acelaşi nivel şi aproape una de alta şi am legat plasa între ele. M-am întors din nou la sfârşitul zilei.

Tocmai terminasem de împăturit păturile pentru a-mi face o saltea, când am detectat o mişcare printre suricate. M-am uitat. Am dat ramurile la o parte să văd mai bine. M-am uitat în toate direcţiile şi până la orizont. Nu încăpea îndoială: suricatele părăseau zona eleşteelor şi se îndreptau spre pădure. Toate veneau repede, cu spatele curbat şi mişcându-şi picioarele cu iuţeala luminii. Mă întrebam ce altă surpriză îmi mai pregăteau, când am observat consternat că suricatele care erau lângă eleşteul cel mai apropiat de mine au înconjurat copacul în care eram şi au început să se caţere. Trunchiul dispăruse, ascuns de mulţimea trupurilor. Am crezut că au venit să mă atace, că de aceea Richard Parker venea să doarmă în barcă: în timpul zilei suricatele erau docile şi inofensive, dar noaptea îşi striveau nemilos duşmanii sub greutatea lor colectivă. Mi-era frică şi eram indignat în acelaşi timp. Să supravieţuieşti într-o barcă în care se afla un tigru bengalez de 250 kilograme ca să mori într-un copac din cauza unor suricate de nouăzeci de centimetri mi s-a părut o tragedie mult prea nedreaptă şi ridicolă.

Dar nu voiau să-mi facă niciun rău. S-au urcat la mine, peste mine, în jurul meu şi pe lângă mine. S-au aşezat pe toate crengile. Copacul era greu de ele. Mi-au luat chiar şi patul. Şi la fel peste tot. Se căţărau în toţi copacii, cât vedeai cu ochii. Toată pădurea se făcuse maro, ca şi cum toamna venise în câteva minute. Împreună, cum se căţărau în copacii goi din pădure, făceau mai mult zgomot decât o turmă de elefanţi în alergare.

Câmpia