mai urma încă o partidă, încă un orgasm, reușesc să nu mă gândesc la ce mă așteaptă: încă un spital, încă o anestezie, încă niște dureri. Toate în mai puțin de două săptămâni.

 

În mașină, la radio, se anunță că a avut loc un accident, undeva, pe lângă Lyon. Departe de noi. Începe să-mi fie foame. Ieri-seară, l-am lăsat pe el să-mi facă niște sandviciuri calde, cu brânză de capră. Cu un pahar de vin și o salată. Și încă un pahar de vin, pe post de desert. De obicei, am un regim destul de strict, dar, când sunt plecată, prefer să țin seama de nevoi și nu de constrângeri, deși pe burtă am început să am un fel de colac de grăsime moale, pe care dacă-l strâng între mâini se face ca o minge diformă, cu buric. Nu e doar de la brânză, ci și de la menopauză. Nu aveți voie să luați nimic, mi-a zis doctorul când i-am povestit că, din două în două ore, mă fac lac de sudoare și ceva mă frige parcă, pe interior. Noroc că transpirația nu mai miroase, mă gândesc. Doar mă fac fleașcă și-mi țâșnește apă de peste tot, de parcă aș avea pielea perforată. Un bun prilej să mă dezbrac, îi zic complice.

 

Deschid ochii și mă uit pe geam la copacii de pe marginea drumului care se tot duc în spate, cu o viteză mult prea mare pentru a reuși să-i număr. Mă jucam așa când eram mică și plecam spre munte, cu ai mei, cu mașina. Erau plopi pe șoseaua spre Ploiești, iar Dacia noastră mergea încet, așa cum înaintează timpul în copilărie.

Stăteam singură pe bancheta din spate și încercam să adorm ca să înving plictiseala. Dacă s-ar putea să închid ochii și când îi deschid să fi trecut deja operația! Nu știu ce mă sperie cel mai tare: că o să doară, că o să fiu singură, printre străini, sau că sânul nu va arăta cum trebuie nici de data asta.

Cică sunt doi morți în accidentul de la Lyon. Se anunță la radio. Își întoarce capul spre mine. Francezul. Acum îi simt privirea cum coboară de-a lungul meu. Se oprește undeva, în dreptul genunchiului stâng, pe care mi-l acoperă cu palma. Întorc capul către el, îmi pun mâna peste a lui și-i zâmbesc.

– La ce te gândești? mă întreabă.

– La diseară, îi răspund și-i prind mâna între genunchi și i-o țin acolo. Și la faptul că mi-e foame.

Se întoarce aproape cu totul către mine și-mi aruncă o privire cu subînțeles.

– Mai bine fii atent la drum, îi spun, că asta mi-ar mai lipsi: un accident!

Mă uit la ceas. Aproape 12. E vară, august. Ziua e lungă și, bine umplute, orele par că se dilată. Mai e timp.

 

O fată și-un băiat. La vreo 30 de ani. Cei doi morți lângă Lyon. Tocmai au anunțat la radio. Uneori, viața e complet anapoda, mă gândesc și-i las degetele să mi se urce, tot mai sus, pe piele.

 

*

 

Zi de weekend. Și de cumpărături. E deja spre seară și afară a început să plouă discret, ca și cum picăturile n-ar vrea să deranjeze. E o vreme mai degrabă de toamnă târzie decât de sfârșit de august. Intru în magazin, mă opresc în față, la legume, și fixez din priviri un maldăr de dovlecei turcești, încercând să mă gândesc ce aș putea face din ei. M-am întors în București de câteva zile și trebuie musai să fac ceva de mâncare. Îmi aduc aminte că peste noapte am visat că eram cu copilul într-o stație de autobuze, un fel de gară rutieră, și încercam să găsim un mijloc să ne întoarcem acasă. Gara era aproape de o pădure și mirosea a frunze mucegăite și a pământ reavăn. Când eram mică, îmi plăcea să-mi fac rochiță și pălărie din frunze de brusture. Mergeam cu Alina jos, în vale, de-a lungul căii ferate care ducea de la Sinaia în sus, spre Bușteni și apoi Brașov, și culegeam cele mai mari frunze, cu care apoi ne costumam.

Decid să fac un sufleu de dovlecei. Aleg trei, mai frumoși, și-i pun în coș. Abia atunci o văd. Sprâncenele făcute cu creionul, pielea de pe mâini uscată, fața ușor suptă, un fular crem înfășurat în jurul capului. În jur de 30 de ani. Poate nici atât. Mă uit la ea și mă văd pe mine, acum câteva luni. Între timp, mi-a crescut părul. E ondulat. O să-i crească și ei. Trebuie doar să aibă răbdare. Aș vrea să-i spun ceva. Că știu cum e. Că, uite, la mine a trecut. Dar tăcerea dintre noi două e făcută țândări de un glas de copil mic.

– Maamaaa!

Un băiețel. Nu are mai mult de doi ani. Agățat de mâna unui domn bărbos, cu ochelari, încearcă să se întindă și să apuce un dovlecel. Îl arată cu degetul.

– Pe ăsta îl vrei, Vlăduț?

Mama îl ia și dă să-l pună în coș. Copilul s-a desprins din mâna tatălui și acum încearcă să apuce dovlecelul cu două mâini și să-l strângă-n brațe ca pe o jucărie de pluș.

– Nu, iubitule, ăsta e de mâncare! Nu pune gura pe el, puiule!

Mama dă să-i ia dovlecelul din mână. Copilul își lipește obrazul de coaja verzuie și rece.

– Maaaama!

Femeia ridică ochii și se uită în jur, căutând parcă un punct de sprijin. Sare cu privirea peste tată și se duce mai departe, către frigiderele cu produse congelate. Mă uit la el. E înalt, cred că are spre doi metri. În jur de 35 de ani. Tatăl. Barba îi e încă neagră, în timp ce la tâmple i se văd discret câteva fire albe. L-a apucat pe cel mic de mână și acum încearcă să-i distragă atenția cu un fir de praz cu care se preface că pescuiește într-un morman de mere. În timp ce brațul i se mișcă mecanic, capul i se întoarce