septembrie nu are forța să zvânte trotuarele înainte să ajungă să fie călcate în picioare de mulțime. Am luat trenul de 7:30, în direcția Paris, Gare de l'Est. Mă duc la doctor. În tren, domnul de lângă mine ascultă muzică și bate ritmul cu degetele, pe brațul fotoliului. Mă întorc spre el. Îmi zâmbește și se lasă apoi pe spate, cu capul lipit de spătar, și închide ochii. Într-un difuzor, o voce ne roagă să ne dăm pe silent telefoanele mobile ca să nu-i deranjăm pe ceilalți călători, învăluiți încă de somn la ora aceea. Parcă am fi la teatru, mă gândesc și scot din geantă o revistă pentru femei. E în română. Mi-am luat-o din aeroport. Să am ce face în avion. Drumul până la Paris durează cel mult o oră. Mă apuc să citesc un articol despre hipnoză, dar mă plictisesc și încep să dau paginile, uitându-mă la reclame. Dimineața se ridică albicioasă peste câmpuri. Pe cer, doi nori și o urmă de avion. Mai e puțin și va trebui să mă întorc acasă.

În gară, mă opresc la Starbucks să-mi iau o cafea. Mai nou, poți alege să-ți facă latte macchiato cu lapte de cocos sau de migdale. Cer un pahar mare și-i dictez fetei care mă servește numele pe litere: A, d, a. Apoi mă așez la coadă să plătesc și să-mi iau cafeaua. În gară, cineva cântă la un pian așezat exact spre ieșire. E o nouă modă asta cu pusul pianelor în locurile publice, cică să încurajeze arta. Nu văd cine cântă, dar nu mi se pare că ar avea cine știe ce talent.

Pe stradă, exact vizavi de intrarea în gară, e restaurantul unde am fost cu F. să mâncăm într-o seară. El și-a luat un hamburger cu de toate, iar eu am cerut niște cușcuș. Nu a fost prea bun, dar mi s-a părut o alegere sănătoasă. Mă uit la ceas: abia 9. Mai am timp până trebuie să ajung la spital. Mă duc să-mi scoată firele. După aia, gata. Puteți să plecați în România. Dureri o să mai aveți vreo lună și ceva, mi-a spus doctorul. Dar măcar nu trebuie să mai bag burete în cupa de la sutien ca să pară sânii egali. Acoperiți, zici că sunt ca înainte. Dar nu sunt.

 

În buzunar, telefonul îmi vibrează a mesaj. Mi-e dor de tine, semnat F. Zâmbesc de una singură, printre oameni și valize. Omul care cânta la pian s-a oprit. Începe să fie cald. Dintr-odată, îmi dau seama că nu am de ce să mă mai grăbesc. Nu mai sunt în trecere. Faptul că mă aflu aici, în această gară, în acest oraș, nu mai este doar o întâmplare, ci, într-un fel, face parte acum din viața mea. E o bucățică din ceea ce am ales să mi se întâmple. Parisul. Sau poate n-am ales. Poate că eu am rămas, de fapt, un copil cuminte. Traversez și ajung în fața restaurantului. O oră și trei sferturi. Suficient timp să stau jos și să mănânc ceva. Mă așez la o măsuță de două persoane, cu fața către stradă. Scot revista din geantă și o așez pe masă. Un băiat tânăr, cu un piercing în arcadă, se apropie de mine și mă așteaptă să mă decid. Cer o salată. De fapt, nu! aveam să-i strig. M-am răzgândit!

– Aduceți-mi un hamburger, vă rog! Cu de toate!

La masa de lângă mine, o mamă, cu o fată la vreo 17 ani. Stau una în fața celeilalte și nu-și spun nimic. La un moment dat, mama îi trece degetele prin breton, încercând să i-l dea din ochi. Își comandă două cafele și fiecare își aprinde câte o țigară. Mama rămâne cu o mână întinsă pe masă, ca și cum nu ar îndrăzni să se apropie mai tare. Așa că stă acolo, așteptând. Copila trage două fumuri, le dă afară pe nas şi-şi pune palma peste a mamei. Pe deget are un inel cu cap de mort și o urmă de pix.

Am fost și eu o dată cu mama la Paris. Demult. O zi, atât. Pe vremea aia, pe mama nu o dureau picioarele și putea să se plimbe. Era noiembrie, asta știu sigur. Și soare. Am plecat de dimineață de la hotel și ne-am dus să dăm o raită prin cartier. Am găsit o cafenea cu vedere la stradă și la Turnul Eiffel. Ne-am așezat chiar lângă geam și am cerut două espresso. Cele mai ieftine. O dată, a zis mama, am primit o carte poștală de la taică-tu, de la Paris! Mi-a scris dintr-o cafenea ca asta. Ce-i mai plăcea lui orașul ăsta! Respiră adânc și tace. Tac și eu. Îmi termin cafeaua și rămân cu ochii lipiți de geam. Aș vrea să spun ceva, dar nu știu ce. Sunt momente în care orice ai spune nu contează, de parcă vorbele ar trece cumva, fără să lase urme. Mi-am terminat hamburgerul. Cartofii prăjiți i-am lăsat în farfurie. Mă uit încă o dată la ceas. N-a trecut decât o jumătate de oră. Mai am timp până să mă întâlnesc cu doctorul. Simt o atingere pe umăr și cu coada ochiului văd un deget cu inel cu cap de mort.

– Sunteți româncă? zice și arată către revista din fața mea.

Dau din cap, surprinsă de întâmplare. Deși, la ce aud, suntem din ce în ce mai mulți prin lume.

Se trage și mama cu scaunul mai aproape de mine. Mă roagă dacă aș putea să le explic cum să ia metroul către hotel. Am aici numele și adresa, pe o bucățică de hârtie, zice femeia și lasă țigara în scrumieră cât caută prin buzunare. Am înțeles că fac ăștia niște lucrări pe linie și nu știu pe unde trebuie să mergem. Da' de mâncat, un loc mai ieftin, așa, care să nu fie fast-food? Abia au venit la Paris. De o zi. Iau hârtiuța din mâna femeii