mai rău decât condiţia sa în sălbăticie; atâta vreme cât satisface nevoile animalului, un teritoriu, natural sau construit, este un dat, pur şi simplu, la fel ca petele de pe leopard. S-ar putea chiar spune că, dacă un animal ar putea să aleagă în mod inteligent, ar alege să trăiască într-o grădină zoologică, din moment ce diferenţa între grădina zoologică şi habitatul său natural e absenţa paraziţilor, a duşmanilor şi abundenţa hranei, în prima, şi abundenţa acestora opusă lipsei de hrană şi mâncare, în a doua. Gândiţi-vă. Ce aţi prefera, să fiţi cazaţi la Ritz, cu room-service gratuit şi asistenţă medicală, sau să locuiţi pe străzi, fără să vă bage nimeni în seamă? Dar animalele nu au acest discernământ. În limitele naturii lor, se limitează la ce au.

O grădină zoologică e un loc al coincidenţelor lucrate: exact acolo unde un animal ne spune: „Nu intra!” prin urina sau prin altă secreţie, barierele noastre ne spun: „Nu ieşi!” În aceste condiţii de pace diplomatică, toate animalele sunt mulţumite şi putem să ne relaxăm şi să ne uităm unii la ceilalţi.

În literatură putem găsi o mulţime de exemple de animale care au putut să scape, dar n-au făcut-o, sau au făcut-o, dar s-au întors. Există cazul unui cimpanzeu a cărui cuşcă a fost lăsată deschisă. Din ce în ce mai îngrijorat, cimpanzeul a început să ţipe şi să trântească uşa cu un zgomot asurzitor, până când îngrijitorul, anunţat de un vizitator, a venit în grabă să rezolve problema. O turmă de reni dintr-o grădină zoologică din Europa a ieşit din ţarc când poarta a fost lăsată deschisă. Înspăimântaţi de vizitatori, renii au fugit către pădurea apropiată, unde existau alţi reni şi unde ar fi putut să supravieţuiască. Totuşi, turma s-a întors repede în ţarc. Într-o altă grădină zoologică, un muncitor venea dimineaţa devreme la muncă, cărând nişte scânduri, când, spre groaza lui, a văzut prin ceaţa dimineţii un urs mare îndreptându-se spre el, cu paşi siguri. Omul a scăpat scândurile şi a fugit mâncând pământul. Personalul grădinii a început să caute ursul imediat. L-au găsit în ţarcul lui, după ce coborâse, aşa cum urcase ca să scape, pe un copac doborât. Se crede că l-a speriat zgomotul scândurilor căzute.

Dar n-o să insist. Nu vreau să apăr grădinile zoologice. Închideţi-le pe toate, dacă vreţi (şi să sperăm că tot ce a mai rămas din viaţa sălbatică poate supravieţui în ceea ce a mai rămas din natură). Ştiu că grădinile zoologice nu mai sunt în graţiile oamenilor. Nici religia nu mai este. Amândouă sunt subminate de anumite iluzii de libertate.

Grădina zoologică de la Pondicherry nu mai există. Şanţurile au fost acoperite, cuştile dărâmate. Singurul loc în care le mai pot explora este memoria mea.

Capitolul 5

Numele meu nu e sfârşitul poveştii despre numele meu. Când te cheamă Bob, nimeni nu te întreabă:

— Cum spui asta pe litere?

Dar nu-i acelaşi lucru când te cheamă Piscine Molitor Patel.

Unii au crezut că era P. Singh şi că eram din Punjab şi se mirau de ce nu port turban.

Când eram la universitate, am fost odată cu nişte prieteni în Montreal. Într-o seară, am vrut să comand o pizza. N-aveam chef să aud încă un francez râzând de numele meu, aşa că, atunci când m-a întrebat:

— Cum vă numiţi? am răspuns:

— Sunt cine sunt.

O jumătate de oră mai târziu, am primit două pizza pe numele Sun Cinesun.

E adevărat că putem fi schimbaţi de cei pe care-i întâlnim, uneori atât de profund încât nu mai suntem aceeaşi, chiar şi în privinţa numelui. De pildă, Simon a fost numit Petru, Matei e cunoscut şi ca Levi, Natanael este şi Bartolomeu, Iuda, nu Iscariotul, a luat numele Tadeus, Simeon se numea Niger, Saul a devenit Paul.

Soldatul meu roman era în curtea şcolii într-o dimineaţă, când aveam doisprezece ani. Tocmai sosisem. M-a văzut şi un soi de inspiraţie malefică i-a aprins mintea. Şi-a ridicat braţul, a arătat spre mine şi a strigat:

— Uite-l pe Patel Pişare!

Într-o secundă, toată lumea a izbucnit în râs. Apoi a trebuit să intrăm în clasă şi râsul s-a mai domolit. În cele din urmă, am intrat şi eu, purtându-mi cununa de spini.

Cruzimea copiilor e foarte cunoscută. Cuvintele astea îmi ajungeau la urechi, de peste tot din curtea şcolii, fără să fac nimic:

— Unde e Pişare? Trebuie să mă duc la toaletă.

Sau:

— Stai cu faţa la perete. Faci Pişare?

Sau cam aşa ceva. Mă opream sau îmi continuam activitatea, pretinzând că n-am auzit nimic. Sunetul dispărea, dar durerea continua, ca mirosul de urină după ce aceasta s-a evaporat.

Şi profesorii au început să mă numească aşa. Era caniculă. Pe măsură ce se făcea mai cald, lecţia de geografie, care la începutul dimineţii era compactă ca o oază, se lăţea ca deşertul; lecţia de istorie, atât de vie la început, devenea scorojită şi prăfuită; matematica, atât de precisă, se încâlcea. În oboseala după-amiezii, ştergându-şi fruntea şi ceafa cu batista, fără intenţia de a mă jigni sau de a stârni râsul, chiar şi profesorii uitau promisiunea acvatică a numelui meu şi îl distorsionau într-un mod ruşinos. Simţeam schimbarea în modulaţii imperceptibile. Limba lor era ca un birjar care conducea cai sălbatici. Se descurcau bine cu prima silabă, Pi, dar, în cele din urmă, căldura îi dobora, pierdeau controlul armăsarilor cu gurile înspumate şi nu mai puteau să le ţină în frâu pentru urcuşul spre a doua silabă, care ar fi trebuit să sune aşa: sine. Cădeau înspre silaba sing{1} şi, într-o secundă, totul era pierdut. Ridicam mâna să pun o întrebare şi mi se dădea voie cu un:

— Da, Pişare.

Adesea, profesorul nu-şi dădea seama ce făcuse. Se uita la mine îngrijorat, întrebându-se de ce nu ieşeam să răspund. Iar uneori, doborât de căldură, nici nu mai reacţiona. Nici măcar un chicot sau un zâmbet. Dar eu am auzit întotdeauna ponegrirea.

Mi-am petrecut ultimul an la St. Joseph simţindu-mă ca profetul persecutat Mohamed în Mecca, Domnul fie cu el. Dar, aşa cum şi-a plănuit el fuga de primejdie, fuga la Medina, locul care avea să marcheze începutul erei mahomedane, aşa mi-am plănuit