de mai multe ori. N-am putut s-o văd. Era pe fundul bărcii. L-am văzut doar pe el. S-a oprit. Şi-a ridicat capul şi s-a uitat la mine. A aruncat ceva spre mine. M-a stropit un jet de sânge. Nici un bici n-ar fi putut fi mai dureros. Am ţinut capul mamei în mâini. I-am dat drumul. S-a scufundat într-un nor de sânge, cu părul împletit fluturând în urmă ca o coadă de animal. Au venit peşti spre el, până când a apărut rechinul, şi atunci a dispărut. M-am uitat în sus. N-am putut să-l văd. Se ascundea pe fundul bărcii. A apărut când a aruncat trupul Mamei peste bord. Gura îi era roşie. Apa fierbea de peşti.

Am petrecut restul zilei şi al nopţii pe plută, uitându-mă la el. Nu vorbea. Ar fi putut să taie frânghia care lega pluta de barcă. Dar n-a făcut-o. M-a păstrat pe lângă el ca pe o conştiinţă vinovată.

Dimineaţa, am tras de sfoară şi m-am suit în barcă. Eram foarte slăbit. N-am spus nimic. Am stat liniştit. El a prins o ţestoasă. Mi-a dat sângele ei. A măcelărit-o şi mi-a lăsat partea mea pe banca din mijloc. Am mâncat.

Apoi ne-am luptat şi l-am omorât. Nu avea nicio expresie pe faţă, nici de disperare, nici de mânie. A cedat. S-a lăsat omorât, deşi ar mai fi putut lupta. Ştia că mersese prea departe, chiar şi după standardele bestialităţii. Mersese prea departe şi nu mai voia să trăiască. Dar n-a spus: „Îmi pare rău”. De ce ne înverşunăm să fim răi?

Cuţitul era la vedere pe bancă. Amândoi o ştiam. Ar fi putut să-l ia de la început. El îl pusese acolo. L-am luat. L-am înjunghiat în burtă. A făcut o grimasă, dar nu s-a prăbuşit. L-am înjunghiat din nou. Ţâşnea sângele. Tot nu se prăbuşea. Uitându-se la mine, şi-a ridicat capul încet. Voia să îmi spună ceva? Gestul lui vorbea de la sine. L-am înjunghiat în gât. A căzut fulgerat. Şi a murit. N-a spus nimic. Niciun cuvânt de adio. Doar a tuşit sânge. Cuţitul are o dinamică puternică; o dată pornit, e greu de oprit. L-am înjunghiat de mai multe ori. Sângele mi-a udat mâinile. I-am scos inima. Era delicioasă, mult mai bună decât ţestoasa. I-am mâncat ficatul. Am tăiat bucăţi de carne.

Era un om rău. Ceea ce este şi mai rău, a trezit tot ce era mai rău în mine – egoismul, furia, cruzimea. Trebuie să trăiesc cu ele în continuare.

A început singurătatea. M-am întors către Dumnezeu. Am supravieţuit.

(pauză lungă)

— E mai bine? Sunt pasaje greu de crezut? Aţi vrea să schimb ceva?

Domnul Chiba: Ce poveste oribilă!

(pauză lungă)

Domnul Okamoto: Atât zebra, cât şi marinarul taivanez şi-au rupt un picior, ai observat?

— Nu.

— Iar hiena i-a secţionat piciorul cum a făcut şi bucătarul cu marinarul.

— Ooo, Okamoto-san, vedeţi foarte multe.

— Orbul pe care l-a întâlnit nu omorâse un bărbat şi o femeie?

— Da.

— Bucătarul a ucis-o pe mama lui şi pe marinar.

— Foarte impresionant.

— Poveştile se potrivesc.

— Deci marinarul e zebra, mama lui e urangutanul, bucătarul e hiena ceea ce înseamnă că el e tigrul!

— Da, tigrul a omorât hiena şi pe francezul orb tot aşa cum l-a omorât pe bucătar.

— Mai aveţi o ciocolată?

— Imediat.

— Mulţumesc.

— Dar ce înseamnă asta, Okamoto-san!

— N-am nici cea mai vagă idee.

— Şi insula? Cine sunt suricatele?

— Nu ştiu.

— Şi dinţii? Ai cui erau dinţii din copac?

— Nu ştiu. Nu-i pot ghici gândurile.

(pauză lungă)

Domnul Okamoto: Vă rog să mă scuzaţi că vă întreb, dar a spus bucătarul ceva despre scufundarea vasului Tsimtsum?

— În a doua poveste?

— Da.

— N-a spus.

— N-a menţionat nimic despre data de 2 iulie, ceva care să poată explica întâmplarea?

— Nu.

— Nimic de natură mecanică sau structurală?

— Nu.

— Nimic despre alte vase de pe mare?

— Nu.

— N-a putut explica scufundarea vasului Tsimtsum deloc?

— Nu.

— N-a putut să spună de ce n-au trimis un semnal de ajutor?

— Şi dacă ar fi făcut-o? Din experienţă, când o găleată murdară şi ruginită de mâna a treia se scufundă, dacă nu are norocul să transporte petrol, sute de tone de petrol, de ajuns pentru a distruge ecosisteme întregi, nimănui nu-i pasă. Eşti pe cont propriu.

Când Oika şi-a dat seama că era o problemă, era prea târziu. Eraţi prea departe pentru a fi salvaţi pe calea aerului. Navele din preajmă au fost anunţate. Au spus că nu au văzut nimic.

Şi fiindcă tot suntem la subiect, nu numai vasul era de mâna a treia.

Echipajul era un grup de oameni posaci, neprietenoşi, harnici când erau de faţă ofiţerii, dar leneşi când erau singuri. Nu vorbeau deloc engleza şi nu ne erau de niciun ajutor. Unii dintre ei miroseau deja a alcool până la prânz. Cine ştie ce au făcut idioţii? Ofiţerii…

— Ce vreţi să spuneţi cu asta?

— Cu ce?

— Cine ştie ce au făcut idioţii?

— Vreau să spun că într-o criză de beţie unul dintre ei s-ar fi putut să dea drumul animalelor.

Domnul Chiba: Cine avea cheile cuştilor?

— Tata.

Domnul Chiba: Deci cum puteau să le dea drumul dacă nu aveau cheile?

— Poate au folosit răngi.

Domnul Chiba: De ce s-o facă? De ce ar vrea cineva să elibereze un animal sălbatic din cuşcă?

— Nu ştiu. Poate cineva ghici ce e în mintea unui beţivan? Ce pot să vă spun e doar ce s-a întâmplat. Animalele erau libere.

Domnul Okamoto: Scuzaţi-mă. Vă îndoiţi de echipaj.

— Da. Am mari dubii.

— Aţi observat vreun ofiţer sub influenţa alcoolului?

— Nu.

— Dar membri ai echipajului?

— Da.

— Ofiţerii erau competenţi şi profesionişti?

— Nu prea aveau de-a face cu noi. Nu s-au apropiat niciodată de animale.

— Vreau să spun în ceea ce priveşte navigaţia.

— De unde să ştiu? Credeţi că luam ceaiul împreună în fiecare zi? Vorbeau engleza, dar nu erau cu nimic mai buni decât echipajul. Ne făceau să ne simţim nedoriţi în camera comună şi de-abia dacă ne adresau vreun cuvânt în timpul mesei. Vorbeau în japoneză, ca şi cum n-am fi fost acolo. Eram o familie indiană