singuratică însoţită de o încărcătură stânjenitoare. Am sfârşit prin a mânca singuri în cabina Mamei şi a Tatei. Aventura ne cheamă! a spus Ravi. Simţul aventurii făcea totul suportabil. Ne petreceam tot timpul curăţând excremente şi spălând cuşti şi hrănind animalele în timp ce Tata făcea pe veterinarul. Atâta vreme cât animalele erau bine, şi noi eram. Nu ştiu dacă ofiţerii erau competenţi.

— Aţi spus că vasul s-a înclinat pe o parte?

— Da.

— Şi că era înclinat de la pupa spre prova.

— Da.

— Deci s-a scufundat cu prova înainte?

— Da.

— Nu cu pupa?

— Nu.

— Sunteţi sigur? Vasul era înclinat dinspre faţă spre spate?

— Da.

— N-a lovit un alt vas?

— N-am văzut vreun alt vas.

— N-a lovit vreun obiect?

— N-am văzut.

— A naufragiat?

— Nu, s-a scufundat până a dispărut.

— Nu v-aţi dat seama să fi avut vreo problemă după ce a plecat din Manila?

— Nu.

— Vi s-a părut că vasul era încărcat corect?

— Era primul meu drum cu un vas. Nu ştiu cum ar trebui să arate un vas încărcat corect.

— Credeţi că aţi auzit o explozie?

— Da.

— Alte zgomote?

— Mii.

— Vreau să spun, zgomote care să explice scufundarea.

— Nu.

— Ați spus că vasul s-a scufundat repede?

— Da.

— Puteţi să estimaţi cam câtă vreme a durat?

— E greu de spus. Foarte repede. Cred că mai puţin de douăzeci de minute.

— Şi au fost multe rămăşiţe?

— Da.

— A fost lovit de un val uriaş?

— Nu cred.

— A fost o furtună?

— Marea părea agitată. Ploua şi bătea vântul.

— Cât de înalte erau valurile?

— Înalte. Cam 9 metri.

— Destul de modeste.

— Nu şi când eşti într-o barcă.

— Da, bineînţeles. Dar pentru un cargou?

— Poate că erau mai înalte. Nu ştiu. Vremea era destul de rea ca să mă scoată din minţi de frică, asta-i tot ce ştiu.

— Aţi spus că vremea s-a îmbunătăţit brusc. Vasul s-a scufundat, dar imediat după aceea vremea s-a făcut frumoasă, nu-i aşa?

— Da.

— Se pare că a fost doar o furtună trecătoare.

— Destul cât să determine scufundarea navei.

— Asta ne miră.

— Toată familia mea a murit.

— Ne pare foarte rău.

— Nu mai rău decât mie.

— Deci, ce s-a întâmplat? Suntem nedumeriţi. Totul era normal şi apoi…?

— Apoi normalul s-a scufundat.

— De ce?

— Nu ştiu. Dumneavoastră ar trebui să-mi spuneţi. Dumneavoastră sunteţi experţii. Folosiţi-vă cunoştinţele.

— Nu înţelegem.

(pauză lungă)

Domnul Chiba: Şi acum ce facem?

Domnul Okamoto: Renunţăm. Explicaţia scufundării vasului Tsimtsum se află pe fundul Pacificului.

(pauză lungă)

Domnul Okamoto: Da, asta-i. Haideţi să mergem. Ei bine, domnule Patel, cred că am aflat tot ce ne trebuie. Vă mulţumim pentru cooperare. Ne-aţi fost de mare ajutor.

— Cu plăcere. Dar înainte de a pleca, aş vrea să vă întreb ceva.

— Da.

— Vasul Tsimtsum s-a scufundat pe 2 iulie 1977.

— Da.

— Iar eu am ajuns pe coasta Mexicului, singurul supravieţuitor, pe 14 februarie 1978.

— Aşa-i.

— V-am spus două poveşti despre cele 227 zile dintre cele două momente.

— Da.

— Niciuna nu explică scufundarea vasului Tsimtsum.

— Aşa-i.

— Amândouă sunt la fel pentru dumneavoastră, din punct de vedere al faptelor.

— E adevărat.

— Nu puteţi dovedi care poveste este adevărată şi care nu. Trebuie să mă credeţi pe cuvânt.

— Cred că da.

— În amândouă poveştile, vasul s-a scufundat, întreaga mea familie a murit şi eu am suferit.

— Da, e adevărat.

— Deci, spuneţi-mi, din moment ce vă este egal şi nu puteţi dovedi nimic, ce poveste preferaţi? Care e mai bună, povestea cu animale sau povestea fără animale?

Domnul Okamoto: E o întrebare interesantă…

Domnul Chiba: Povestea cu animale.

Domnul Okamoto: Da. Povestea cu animale e mai bună.

Pi Patel: Mulţumesc. Aşa e şi cu Dumnezeu.

(linişte)

Domnul Okamoto: Cu plăcere.

Domnul Chiba: Ce a spus?

Domnul Okamoto: Nu ştiu.

Domnul Chiba: Priviţi, plânge.

(pauză lungă)

Domnul Okamoto: O să conducem cu grijă. Nu vrem să dăm peste Richard Parker.

Pi Patel: Nu vă fie teamă, n-o să daţi. Se ascunde undeva unde n-o să-l puteţi găsi.

Domnul Okamoto: Mulţumesc pentru timpul acordat, domnule Patel. Suntem recunoscători. Şi ne pare realmente rău pentru ce vi s-a întâmplat.

— Mulţumesc.

— Ce o să faceţi acum?

— Cred că o să mă duc în Canada.

— Nu înapoi în India?

— Nu. Nu mai am nimic acolo. Numai amintiri triste.

— Bineînţeles, știți că veți lua banii de asigurare.

— O!

— Da. Oika vă va contacta.

(linişte)

Domnul Okamoto: Trebuie să plecăm. Vă dorim toate cele bune, domnule Patel.

Domnul Chiba: Da, toate cele bune.

— Mulţumesc.

Domnul Okamoto: La revedere.

Mr. Chiba: La revedere.

Pi Patel: Vreţi nişte prăjiturele pentru drum?

Domnul Okamoto: Ar fi grozav.

— Uitaţi, câte trei de fiecare.

— Mulţumesc.

Domnul Chiba: Mulţumesc.

— Cu plăcere. La revedere. Dumnezeu fie cu voi, fraţilor.

— Mulţumesc. Şi cu dumneavoastră, domnule Patel.

Domnul Chiba: La revedere.

Domnul Okamoto: Mi-e o foame de lup. Hai să mâncăm. Poţi să închizi ăla.

Capitolul 100

Domnul Okamoto, în scrisoarea sa către mine, şi-a adus aminte de întâlnire ca fiind „dificilă şi memorabilă”. Piscine Molitor Patel era „foarte slab, foarte dur, foarte inteligent”. Raportul său spune următoarele, în mare:

Singurul supravieţuitor nu a putut să explice motivul pentru care vasul Tsimtsum s-a scufundat. Se pare că s-a scufundat foarte repede, ceea ce indică o avarie la carenă. Teoria e susţinută de multitudinea de rămăşiţe. Dar cauza exactă a avariei este imposibil de determinat. Nu s-a raportat nicio furtună semnificativă. Evaluarea pe care a făcut-o supravieţuitorul asupra vremii e bazată pe impresii. Nu ne putem baza pe ea. S-ar putea ca vremea să fi contribuit la dezastru. Cauza a fost cel mai probabil de natură internă. Supravieţuitorul crede că a auzit o explozie, care ne duce către o problemă majoră la motoare, probabil explozia unui boiler, dar e doar o speculaţie. Nava avea douăzeci şi nouă de ani vechime (Erlandson şi Skank Shipyards, Malmö, 1948), reparată în 1970. Vremea combinată cu posibila oboseală a navei pot fi de vină, dar e doar o supoziţie. Nu s-a raportat niciun alt naufragiu în zonă în acea zi, deci e exclusă coliziunea cu o altă navă. Coliziunea cu resturi e posibilă, dar neverificabilă. Coliziunea cu o mină plutitoare e posibil să fi produs explozia, dar e ciudată, pe lângă faptul că e foarte puţin probabilă, deoarece scufundarea a început de la prova, ceea ce ar însemna că avaria a fost şi ea la prova. Supravieţuitorul aruncă îndoieli asupra echipajului, dar nu şi asupra ofiţerilor. Compania de Navigaţie Oika pretinde că toată încărcătura era legală şi că nu ştiau de nicio problemă cu ofiţerii şi echipajul.

Cauza scufundării este imposibil de determinat din