natalităţii. Însă ultima cifră este contestată de un raport oficial secret din 1983, care stabilea numărul ţiganilor la 540.000, dovedind că minoritatea romă devenise o mare problemă. În urma reducerii populaţiei sase şi evreieşti, ţiganii deveniseră a doua minoritate după cea maghiară. Însă au rămas în continuare pe treapta cea mai de jos a ierarhiei sociale. Momente de răscruce

Deceniul cuprins între anii 1960 şi 1971 prezintă anumite trăsături care îl disting oarecum de deceniul precedent şi de următoarele două. Aceste caracteristici nu s-au manifestat brusc şi pe deplin, dar îşi aveau originile în anii 1950, dacă nu chiar mai devreme. Cu toate acestea, din perspectiva a ceea ce a urmat, ele au imprimat anilor 1960 un stil aparte şi poate chiar o senzaţie de pură fantezie. Naţional-comunismul, chiar dacă nu era numit aşa, a fost proclamat doctrina partidului şi a fost impus în toate sferele de activitate. Această schimbare de accent a indus deceniului un stil propriu. Legată de noua autoafirmare şi parţial inspirată de aceasta era sfidarea deschisă a dominaţiei economice şi politice sovietice de către elita de partid. Elita a descoperit în poziţia sa antisovietică (şi antirusă) un mijloc bine-venit de sporire a propriei popularităţi şi de atragere a sprijinului public pentru politicile sale. O unitate modestă de gândire şi voinţă între elită şi populaţie, bazată pe ostilitatea faţă de intrusul nedorit, a dat naştere unui alt fenomen specific perioadei : o destindere a societăţii în general. S-a instalat o relaxare fără precedent, cel puţin de când sosiseră comuniştii la putere, care a afectat mai toate zonele vieţii publice şi private. Toate aceste evenimente au fost însoţite de o reluare a relaţiilor economice şi culturale cu Europa Occidentală şi cu Statele Unite. Pentru mulţi români a părut o reîntoarcere către Europa, iar istoricilor le-a amintit de deschiderea spre Vest de la începutul secolului al XIX-lea. Însă elita comunistă nu intenţiona nimic din toate acestea ; ambiţiile sale erau pragmatice, nu sentimentale. Astfel, la sfârşitul deceniului şi, într-un fel, stingând licărul reînnoirii, Nicolae Ceauşescu, care îi luase locul lui Gheorghiu-Dej în 1965, a lansat aşa-numitele „Teze din iulie” 1971. Neliniştit din cauza unui deceniu de „liberalizare”, acesta a solicitat o revenire la conformismul ideologic şi la disciplina de partid.

În 1960, elita Partidului Comunist nu se confrunta cu nicio opoziţie serioasă în ţară. Elitele politice, economice şi culturale interbelice fuseseră în realitate eliminate. Elita comunistă politică şi economică domnea pretutindeni. Noua elită profesională şi managerială, care fusese creată ca să o înlocuiască pe cea veche şi să asigure expertiza necesară gestionării unei economii în plină dezvoltare şi din ce în ce mai complexe, îi era subordonată. Elita politică comunistă era eterogenă, după cum am văzut, însă, în ciuda diversităţii, avea un grad uimitor de coeziune. Membrii săi i se puteau alătura lui Gheorghiu-Dej deoarece erau de acord cu două aspecte fundamentale. În primul rând, sprijineau din toată inima industrializarea, pe care o considerau principalul vehicul al transformării economice şi sociale şi pe care o foloseau pentru a-şi afirma autonomia în afacerile cu Uniunea Sovietică ; iar în al doilea rând, toţi membrii elitei recunoşteau nevoia de autonomie, adică dreptul lor de a lua decizii cu privire la modernizare fără intervenţia Moscovei. În acelaşi timp, aidoma celor mai staliniste elite din blocul est-european, considerau frontul comun împotriva destalinizării extrem de atrăgător.

Un indicator al coeziunii şi încrederii în sine a elitei de partid a fost iniţierea destinderii societăţii căreia îi fuseseră impuse atâtea constrângeri materiale şi spirituale vreme de mai bine de un deceniu. Disponibilitatea elitei de a îngădui o relaxare a relaţiilor sale cu populaţia îi slujea interesele : elita era nevoită să intre în graţiile tuturor elementelor societăţii, îndeosebi ale clasei profesionale şi manageriale, dacă voia să conteste cu succes dominaţia partidului sovietic în privinţa proiectului de modernizare şi, la fel de important, să descurajeze încercările sovietice de schimbare a conducerii. Cu toate acestea, Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi mai versaţi şi-au dat seama că represiunea, de genul celei îndreptate împotriva intelectualilor şi a clerului în 1958-1959, nu mai era necesară, putând fi chiar contraproductivă. Aveau mai multe de câştigat, după părerea lor, dacă mizau pe legăturile fundamentale care uneau partidul şi poporul.

Relaxarea a îmbrăcat diferite forme. Probabil cel mai frapant a fost efortul de reconfigurare a partidului ca unul dintre apărătorii interesului naţional şi unul dintre numeroşii militanţi activi pentru o schimbare progresistă în istoria ţării. Obiectivul elitei era acela de a obţine legitimitate apelând la sentimentele naţionale, în loc să acţioneze, la fel ca înainte, ca avangarda internaţionalismului proletar sovietic. Era ca şi când partidul român renunţa la lupta de clasă în favoarea naţiunii etnice.

Naţional-comunismul, încă nedeclarat, dar câştigând treptat teren, şi-a găsit expresia clară în reconcilierea elitei cu prozatorii, poeţii şi istoricii. Managerii culturali ai partidului au lărgit funcţia literaturii şi au reevaluat însuşi procesul creativ. Partidul a rămas vigilent, pentru a garanta respectarea normelor ideologice stabilite, chiar dacă temperate, însă dialogul a tins să înlocuiască ordinele. Discuţia dintre Gheorghiu-Dej şi George Călinescu din martie 1960 este grăitoare. Gheorghiu-Dej a exprimat interesul său şi al partidului pentru literatură în termeni direcţi, iar în cursul conversaţiei a oferit o definiţie de lucru a realismului socialist. A insistat că scriitorii aveau responsabilitatea de a-şi impregna opera cu „spiritul partidului” şi că, astfel, trebuiau să fie receptivi la schimbările progresiste din societate şi la „indicaţiile” ideologice ale partidului, a cărui misiune, promitea el, era aceea de a-i ajuta pe scriitori să înţeleagă „mai corect” realitatea din jur. Gheorghiu-Dej era de părere că romanului lui Călinescu Bietul Ioanide (1953) îi lipseau cu prisosinţă aceste calităţi. Considera că scriitorii trebuiau să aducă în opera lor „un suflu nou”, o nouă modalitate de abordare a problemelor de zi cu zi, dar că ceea ce descoperise în romanul lui Călinescu era stilul literar şi „spiritul burghez” vechi, adică