Cărți «Scurtă istorie a României citește romane de dragoste PDf 📖». Rezumatul cărții:
Destinderea din cadrul societăţii româneşti a fost însoţită de o accentuare a tensiunii din relaţiile cu Uniunea Sovietică. La jumătatea anilor 1950, Gheorghiu-Dej şi susţinătorii săi erau deja exasperaţi din cauza subordonării faţă de partidul sovietic şi dornici să preia frâiele proiectului de modernizare. Lupta pentru „independenţa” faţă de Moscova a căpătat proporţii serioase după discursul secret al lui Nikita Hruşciov din cadrul Congresului al XX-lea al Partidului Comunist Sovietic din februarie 1956, în care denunţa numeroasele abuzuri de putere ale lui Stalin, şi după ce relaţiile Est-Vest au început să se îmbunătăţească. Au urmat câţiva paşi importanţi în slăbirea controlului sovietic asupra României, îndeosebi retragerea armatei sovietice de ocupaţie în iunie-iulie 1958 şi părăsirea continuă de către consilierii sovietici a tuturor ramurilor administraţiei politice şi economice.
Aceste succese au încurajat elita românească să-i conteste deschis pe liderii sovietici în chestiunile importante ce ţineau de politica blocului. Probabil cea mai controversată problemă era cea de ordin economic. Nikita Hruşciov dorea să revigoreze Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, pe care Stalin îl crease în 1949 ca reacţie la Planul Marshall, dar care fusese lăsat de izbelişte. La începutul anilor 1960, Hruşciov a decis să readucă la viaţă principiile CAER-ului, creând o diviziune a muncii în cadrul blocului şi coordonând economiile naţionale pentru a folosi în mod eficient resursele şi pentru a spori controlul sovietic asupra celorlalte economii. În viziunea lui Hruşciov, eficienţa economică însemna ca unele ţări să se concentreze asupra producţiei industriale, în vreme ce altele aveau să furnizeze bunuri agricole şi materii prime. Discuţiile din cadrul şedinţelor CAER din 1960-1963 au arătat că România avea să se numere printre cele din urmă. Însă Gheorghiu-Dej şi apropiaţii săi au respins vehement reducerea la nivelul de ţară agrară şi au insistat să continue cu marea lor strategie de modernizare axată pe industria grea.
Tensiunile crescânde din cadrul relaţiilor sovieto-române s-au reflectat în evenimentele de zi cu zi şi nu puteau să nu fie percepute şi de publicul larg. La începutul anilor 1960, denumirile străzilor au fost schimbate, figurile sovietice şi ruseşti, în special Stalin, lăsându-le locul românilor, iar oraşul Braşov şi-a lepădat denumirea veche de un deceniu de Oraşul Stalin ; toate acestea erau acte ale unei destalinizări întârziate. Instituţiile româno-sovietice au fost recondiţionate, precum Institutul de Limbă şi Literatură Rusă „Maxim Gorki”, care a devenit Şcoala de Studii Slave din cadrul Institutului de Limbi Străine, sau au fost pur şi simplu dizolvate, cum s-a întâmplat cu Institutul Româno-Sovietic. Predarea în limba rusă din şcoli şi universităţi a încetat să fie obligatorie şi avea să concureze de aici înainte cu engleza, franceza şi germana. Reţeaua de librării ruseşti Cartea Rusă a fost închisă, iar stocul de cărţi ruseşti, mult redus, a fost mutat în librăriile generaliste mai mari. Ştirilor politice şi culturii sovietice le-a fost acordată o atenţie mult mai scăzută în presă şi televiziune, românii îndreptându-se cu entuziasm spre sursele de informare, literatura, arta şi distracţiile occidentale.
Pe măsură ce s-a distanţat cu precauţie de partidul sovietic, elita partidului românesc şi-a intensificat în egală măsură relaţiile cu Occidentul. O reluare a contactelor începuse la jumătatea anilor 1950, prin acorduri – mai întâi cu Franţa, apoi cu Marea Britanie – care soluţionau revendicările financiare ale cetăţenilor lor faţă de România pentru proprietăţile confiscate. Au urmat acorduri economice şi schimburi culturale. Apropierea României de Statele Unite a fost oarecum întârziată, deoarece, se pare, tabăra americană trebuia să fie convinsă că România avea cu adevărat politici proprii, diferite de cele ale Uniunii Sovietice, şi că putea face astfel obiectul unei atenţii deosebite. Toate puterile occidentale au fost de acord că oportunitatea de a adânci ruptura dintre România şi Uniunea Sovietică nu trebuia ratată.
Gheorghiu-Dej şi adepţii săi aveau obiective proprii. Pe de o parte, voiau să stabilească raporturi normale cu Occidentul pentru a-şi consolida poziţia autonomă faţă de Uniunea Sovietică. Principala lor ambiţie era aceea de a statornici relaţii economice avantajoase. Erau nerăbdători să adopte tehnologia occidentală alături de bunurile industriale de care duceau lipsă şi pe care le considerau esenţiale pentru accelerarea transformării economiei şi societăţii româneşti. Astfel, liderii comunişti erau convinşi că un comerţ înfloritor cu Vestul – se aşteptau să-şi vândă propriile produse pe piaţa europeană şi americană – avea să le reducă dependenţa economică (şi politică) faţă de blocul sovietic, care se arătase nepăsător faţă de proiectul lor de modernizare. Gheorghiu-Dej şi susţinătorii săi s-au întors astfel către Vest pentru a-şi atinge scopul construirii socialismului în formă românească.
Elita partidului românesc nu a căutat nicio clipă să stabilească relaţii mai bune cu Vestul din admiraţie faţă de valorile occidentale. Ostilitatea ei faţă de spiritul antreprenorial „burghez” şi crezul politic liberal, care definiseră progresul în România interbelică, era neclintită. Nici nu s-a gândit vreodată să părăsească blocul sovietic. La urma urmei, calitatea de membru era garanţia supremă a păstrării puterii.
Deschiderile elitei româneşti faţă de Occident au stat în centrul unui efort general de lărgire a contactelor internaţionale ale României, astfel încât ţara să nu fie văzută ca un simplu membru al blocului sovietic sau ca un agent al Uniunii Sovietice. Ranchiuna tot mai mare dintre partidele comuniste sovietic şi chinez, care a răbufnit la al III-lea Congres al Partidului Comunist Român
