— Pe mină mă preocupă inamicii care au tras în noi, rosti Bram cu o voce seacă.

— Am fost provocaţi! Înarmează-mă şi trimite-mă acolo!

Fusese mai mult un urlet bestial, încărcat de turbare. Era ideea Acolitului pentru a crea o diversiune ? Sau erau închişi alături de un Kzin dement?

— Dă-mi voie să ajung în cabina mea, se rugă Ultimul. Trebuie să văd ce mai funcţionează.

— Ce-ar mai putea funcţiona? Sonda ta este distrusă, iar noi am fost atacaţi… suntem deconspiraţi. Un invadator ar fi putut să acţioneze atât de rapid, sau este vorba de un Protector?

— Cel puţin, discul de păşit ar trebui să nu fi fost afectat. Louis deschise ochii.

— De ce?

— Pentru că nu sunt prost! behăi Ultimul. Pe când traversam zidul, am deschis o legătură cu discul de păşit. Un jet de plasmă, o armă cinetică, orice ameninţare ar fi trebuit să treacă prin ea.

— Direct spre ce?

Louis clipea. Încă mai vedea pete şi stele colorate.

— L-am legat de discul de păşit de pe Mons Olimpus.

Bărbatul izbucni în râs. Probabil că era prea mult să spere că o mie de marţieni tocmai potriveau o nouă capcană, când discul de păşit începuse să împrăştie peste ei plasmă la temperaturi stelare, dar ceee…

Gheare puternice îl strângeau de umăr şi un miros de carne roşie îi pătrunse în nări.

— Suntem în război, Louis Wu! Nu este momentul pentru distracţii! Distracţii. Marcat.

— Acolitule, îmbracă-ţi costumul. Adu-l şi pe-al meu, precum şi un spray de reţele şi discul meu de transport de unde l-a pus Bram… Bram?

— E în sala de mese de pe Patriarhul Ascuns, preciză acesta.

— Ultimule, trimite-l întâi acolo. Bram, dă-i câteva arme. Dacă tot avem un disc de păşit funcţional pe sondă, ar trebui să-l folosim.

— Daţi-i drumul! hotărî Bram.

Ultimul şuieră/fluieră/ţiui. Acolitul făcu un pas şi dispăru. Ultimul se îndreptă şi el spre locul unde fusese blocul de granit şi apăru în cabină.

Limbile sale lingeau ceea ce părea a fi un set de piese de şah extraterestre, dar care trebuie să fi fost o tastatură virtuală. Unul dintre capete se ridică pentru a le comunica victorios:

— Avem legătura. Discul de păşit mai funcţionează.

— Încearcă cu sprayul de reţele, ordonă Bram.

— Pe ce să-l împrăştii?

— Pe vid.

Unsprezece minute mai târziu, fereastra întunecată se lumină din nou: o boltă de stele rotitoare, cu mici ondulaţii pe ea. Louis îşi imagina reţeaua, în lipsa de gravitaţie şi în vid învârtindu-se puţin — se învârtea cumva şi sonda? —, depărtându-se continuu de aceasta. Şi, în timp ce Protectorul era preocupat de Kzin şi încerca să-l supravegheze pe Păpuşar, precum şi cele patru ferestre — hologramă, Louis îngenunche deasupra discului de păşit şi-i ridică marginea.

O hologramă transparentă, cu trasee strălucitoare, se ivi chiar deasupra lui: harta discurilor de păşit. O imagine mai mare ar fi fost periculoasă, dar Ultimul avusese grijă de asta. Louis tastă schimbările rapid şi aşeză la loc marginea.

— Ai văzut?

— Ultimule, explică-mi şi mie cum de ne-a scăpat până acum! Mai mult ca sigur, Ultimul şi Bram nu-l observaseră. Louis se întoarse.

Văzut prin reţeaua ce plutea în imponderabilitate, cablul argintiu devenise o panglică argintie cu marginile ridicate, un fel de miniatură a Lumii Inelare. Toroizi subţiri se arcuiau peste ea.

Fără îndoială, era vorba de sistemul de transport: calea de levitaţie magnetică montată de-a lungul culmii Zidului de Margine, pe o treime din lungimea lui. Echipa de reparaţie a Teelei trebuie să o fi continuat peste zid şi în jos, pe partea lui exterioară.

— Eu unul n-am mai supravegheat Zidul de Margine de mai bine de o jumătate de an, interveni Louis.

— Trebuia să-l studiem mai de aproape, spuse Ultimul.

Calea argintie ţâşnise pe lângă marginea ferestrei. Acum se mai vedea doar bolta înstelată. Reţeaua plutitoare se afla sub fundaţia Lumii Inelare şi cădea spre univers.

— Ar fi trebuit să ghicesc, insistă pământeanul. La fel şi tu, Bram. Ce altceva ar fi putut folosi echipajul Teelei, pentru a deplasa jeturile de orientare recuperate?

— Terminalul este departe, spre sensul de rotaţie, probabil pe platforma unui astroport. Nu suntem în locul potrivit pentru a căuta o fabrică.

Platforma de transport se materializă înăuntru, alături de costumele presurizate şi un spray de reţele, ataşat de lucrurile lui Louis. Acesta le dădu la o parte, pentru a-i face loc Acolitului.

Kzinul apăru şi el, echipat complet în costumul spaţial: baloane concentrice şi transparente şi o cască asemeni unui bol de peşti.

— Suntem gata? întrebă el, scoţându-şi casca. Louis făcu un semn spre bolta înstelată.

— Nu cred că vrei să ajungi acolo.

— Legătura este încă deschisă şi a încetat să se mai rotească, vorbi Ultimul pe neaşteptate.

— Ce…? bâigui Louis uluit. Bram interveni şi el:

— Împroşcată cu o flamă de plasmă, doborâtă de la mai mult de o mie de kilometri şi încă funcţionează? Improbabil!

Louis ridică sprayul de reţele de pe platforma de transport şi-l îndemnă:

— Încearcă asta.

Capetele se întoarseră, dar nimeni nu-i luă sprayul.

— Ultimule, adăugă bărbatul, aş vrea să împrăştii o reţea prin legătura discurilor de păşit. Trimite-mi-o acolo. O să vedem ce-a lovit-o.

— Încearcă! fluieră Păpuşarul.

Louis împrăştie o reţea de bronz pe discul de păşit şi o privi cum dispare.

Aşteptau. Acolitul profită de răgaz ca să facă un duş. Treizeci şi cinci de grade pe arcul Lumii Inelare: cinci minute şi jumătate tranzitul, şi încă pe atât până ce aveau s-o vadă revenind. Cabinele de transfer nu funcţionau la viteze superioare luminii şi, se părea, nici discurile de păşit.

— Semnal, spuse Ultimul şi cealaltă limbă a lui linse aerul. Apăru a cincea fereastră.

Priveau la bolta înstelată traversată de Zidul de Margine. O masă informă, ce se zărea spre margine, trebuie să fi fost sonda. Era o imagine foarte slabă, dar se vedea clar că sonda nu mai cădea. Aterizase pe un suport subţire, calea levitaţiei magnetice.

— Acolitule, ia sprayul! ordonă Bram. Du-te acolo. Împrăştie o reţea într-un loc unde am putea vedea ceva interesant. Te întorci imediat şi raportezi. Nu aştepta pericolul. Ştim că este acolo.