biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Detectivi/ Thriller-e » Lee Child - Ancheta. online gratis citește cele mai bune cărți online gratis pdf 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚
Lee Child - Ancheta. online gratis citește cele mai bune cărți online gratis pdf 📖

Lee Child - Ancheta. online gratis citește cele mai bune cărți online gratis pdf 📖

Citește online

Cărți «Lee Child - Ancheta. online gratis citește cele mai bune cărți online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:

Lee Child - Ancheta. descarcă cartea online gratis .PDF
  Martie1997. O tanara femeie este gasita moarta in spatele unui bar din oraselul Carter Crossing, Mississippi, nu departe de o baza militara. Criminalul este un localnic sau un soldat? Maiorul Jack Reacher din politia militara primeste misiunea de a supraveghea, sub acoperire, activitatea politiei locale. Folosindu-si intuitia innascuta, dar si abilitatile dobandite in lunga sa experienta ca militar, maiorul pune cap la cap indiciile, descoperind o conspiratie a tacerii ce pare sa urce pana la cel mai inalt nivel. Prins intre datoria militara si dorinta de a face dreptate, Jack Reacher isi risca viitorul profesional pentru aflarea adevarului. Iar farmecele serifului Elizabeth Deveraux, o femeie uimitor de frumoasa, fost ofiter in infanteria marina, nu fac decat sa-i complice sarcina. 

Fragment
   Pentagonul este cea mai mare clădire de birouri din lume – douăsprezece hectare, treizeci de mii de oameni, douăzeci şi opt de kilometri de coridoare – dar a fost construit cu doar trei uşi la stradă, fiecare dintre ele dând într­un pasaj pietonal păzit. Am ales­o pe cea dinspre sud­est, intrarea în holul principal, cea mai apropiată de metrou şi de staţia de autobuz, pentru că era cea mai aglomerată şi mai folosită de angajaţii civili, iar eu voiam să am cât mai mulţi civili în jur, de preferinţă un şir nesfârşit, din motive de siguranţă, adică, în mare, ca nu cumva să fiu împuşcat pe loc. Arestările se termină prost mai tot timpul, uneori accidental, uneori intenţionat, aşa că voiam martori. Voiam nişte ochi independenţi aţintiţi asupra mea, cel puţin la început. Îmi amintesc data, bineînţeles. Era marţi, 11 martie 1997, ultima zi în care am intrat acolo ca angajat cu acte­n regulă al oamenilor care construiseră locul acela. Acum multă vreme. Din întâmplare, 11 martie 1997 era cu exact patru ani şi jumătate înainte ca lumea să se schimbe, într­o altă viitoare zi de marţi, şi, ca multe lucruri pe vremea aceea, măsurile de securitate la intrarea în holul principal erau serioase, dar nu isterice. Nu că aş fi putut provoca isterie. Nici pe departe. Îmi purtam uniforma de serviciu, curată, călcată, lustruită şi strălucitoare, acoperită din cap până în picioare cu treisprezece ani de medalii, insigne şi decoraţii. Aveam treizeci şi şase de ani, eram curajos şi mergeam ţeapăn ca o vergea de tun, tipicul maior al poliţiei militare americane, cu excepţia faptului că aveam părul prea lung şi nu mă bărbierisem de cinci zile. Pe atunci securitatea Pentagonului era asigurată de Serviciul de Pază şi Protecţie, iar de la patruzeci de metri distanţă am văzut zece dintre oamenii lor în hol. Mi s­a părut că sunt prea mulţi, ceea ce m­a făcut să mă întreb dacă erau toţi ai lor sau dacă unii dintre ei erau, de fapt, de­ai noştri, lucrând sub acoperire, aşteptându­mă. Majoritatea lucrătorilor noştri calificaţi sunt subofiţeri, iar ei îşi fac o mare parte din treabă jucând rolul altcuiva. Se dau drept colonei, generali, recruţi, oricine altcineva, şi se pricep la asta. N­au nimic altceva de făcut toată ziua decât să îmbrace uniformele de la SPP şi să­şi aştepte ţinta. De la treizeci de metri nu­l recunoşteam pe niciunul, dar, la urma urmei, armata e o instituţie foarte mare, iar ei ar fi putut să aleagă oameni pe care eu să nu­i fi întâlnit niciodată până atunci. Am continuat să merg, parte a unui şuvoi de oameni care traversa holul înspre uşi, bărbaţi şi femei în uniforme, fie de serviciu, ca a mea, fie vechi uniforme de campanie cu model de camuflaj, cum aveam pe vremea aceea, alţii care clar erau militari, dar fără uniforme, îmbrăcaţi în costume sau în haine de lucru şi alţii care erau, evident, civili. Câţiva din fiecare categorie duceau cu ei sacoşe, serviete sau pachete, toţi încetinind, evitând să se lovească unul de altul şi amestecându­se, în vreme ce şuvoiul se îngusta într­un cap ascuţit de săgeată, apoi se subţia şi mai mult, transformându­se într­un şir indian de singuratici sau de perechi de colegi, pe măsură ce oamenii se pregăteau să intre. M- am aşezat în rând cu ei, între singuratici, în spatele unei femei cu mâini palide, nemuncite, şi înaintea unui tip purtând un sacou cam tocit la coate. Amândoi erau civili, funcţionari, probabil vreun soi de analişti, adică exact ceea ce urmăream. Ochi independenţi. Era aproape ora prânzului. Cerul era însorit, iar aerul de martie era călduţ. Vreme de primăvară în Virginia. De cealaltă parte a fluviului, cireşii erau pe cale să se trezească la viaţă. Încă puţin şi avea să izbucnească celebra înflorire. În toată nevinovata Americă, bilete de avion şi camere de luat de vederi stăteau pe mesele din holuri, pregătite pentru excursiile în capitală.
0
0