Paula de Isabel Allende descarcă online top cărți .Pdf 📖
- AUTOR: Isabel Allende
- CATEGORIA: Bestseller
- NR. DE PAGINI: 278
- LIMBA: Română
Cărți «Paula de Isabel Allende descarcă online top cărți .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Paula de Isabel Allende descarcă cele mai frumoase cărți de citit într-o viață.PDF
Scriitoarea a avut o fiică, pe nume Paula, care a murit în 1992 de porfirie, după un an petrecut în comă pe patul de spital.
Veghindu-şi fiica, Allende a pus pe hârtie tot ceea ce ar fi vrut să-i spuna Paulei când aceasta nu o mai putea asculta.
Aceasta este povestea romanului cutremurător scris de Allende-mama la căpătâiul fiicei sale.
Cartea devine astfel portretul emoţionant al unei femei sensibile şi puternice, care îşi sublimează suferinţa şi iubirea prin forţa magică a ficţiunii.
În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puţin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini dea lungul orelor nesfârşite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid şi într-o cameră de otel, unde am vieţuit mai multe luni, precum şi lângă patul ei, în casa noastră din California, în vara şi toamna lui 1992.
Scriitoarea a avut o fiică, pe nume Paula, care a murit în 1992 de porfirie, după un an petrecut în comă pe patul de spital.
Veghindu-şi fiica, Allende a pus pe hârtie tot ceea ce ar fi vrut să-i spuna Paulei când aceasta nu o mai putea asculta.
Aceasta este povestea romanului cutremurător scris de Allende-mama la căpătâiul fiicei sale.
Cartea devine astfel portretul emoţionant al unei femei sensibile şi puternice, care îşi sublimează suferinţa şi iubirea prin forţa magică a ficţiunii.
În decembrie 1991, fiica mea, Paula, s-a îmbolnăvit grav, iar la puţin timp după aceea a intrat în comă. Am scris aceste pagini dea lungul orelor nesfârşite petrecute pe culoarele unui spital din Madrid şi într-o cameră de otel, unde am vieţuit mai multe luni, precum şi lângă patul ei, în casa noastră din California, în vara şi toamna lui 1992.
Fragment
Ascultă, Paula, vreau să-ţi spun o poveste, ca atunci când te vei trezi să ştii pe ce lume te afli. Legenda familiei ia naştere la începutul secolului al XIX-lea, când un zdravăn marinar basc a debarcat pe coasta chiliană, cu capul plin de planuri de mărire şi apărat de medalionul maică-sii atârnat de gât; dar, ca să nu ne îndepărtăm atât de mult, ajunge să ştii că descendenţa sa s-a compus dintr-o stirpe de muieri impetuoase şi bărbaţi buni de muncă şi cu inimă mare. Unii dintre ei, mai irascibili, au murit scoţând spume pe gură, dar poate că motivul n-a fost turbarea, aşa cum susţin gurile rele, ci vreo boală locală. Au cumpărat pământuri mănoase în apropierea capitalei, care şi-au sporit valoarea în timp, s-au cizelat, au înălţat conace senioriale cu parcuri şi alei, şi-au măritat fetele cu creoli bogaţi, şi-au educat fiii în severe colegii religioase, astfel că, anii trecând, au ajuns să facă parte dintr-o orgolioasă aristocraţie moşierească ce a dăinuit mai bine de un secol, până când tăvălugul modernităţii a înlocuit-o la putere cu tehnocraţi şi comercianţi. Unul dintre ei era bunicul meu. A venit pe lume în condiţii îmbelşugate, dar tatăl lui a murit curând după aceea, în urma unui glonţ inexplicabil; nu s-au aflat niciodată amănuntele celor petrecute în noaptea aceea fatidică, o fi fost un duel, o răzbunare sau vreo crimă din dragoste, oricum, familia s-a pomenit sărăcită aşa că el, bunicul meu, fiind cel mai mare, a fost nevoit să lase studiile şi să-şi caute de lucru ca să-şi întreţină mama şi să-şi ţină fraţii mai mici la şcoală. Mulţi ani mai târziu, pe când ajunsese un domn cu avere în faţa căruia oamenii îşi scoteau pălăria, mi-a mărturisit că sărăcia cea mai rea e cea care se vede după haine, pentru că trebuie s-o ascunzi. Se prezenta impecabil în costumele tatălui său transformate pentru el, cu guler ţeapăn şi hainele bine călcate ca să nu se vadă cât de vechi erau. Perioada aceea de penurie i-a călit caracterul, credea că viaţa înseamnă doar trudă şi muncă şi că un om onorabil are menirea de a-şi ajuta aproapele. Încă de pe atunci avea expresia aceea de concentrare şi integritatea care l-au caracterizat mereu, era făcut din acelaşi aluat dur ca şi strămoşii săi şi, aidoma multora dintre ei, era un om cu picioarele pe pământ, numai că o parte din suflet îi zbura spre tărâmul abisal al viselor. De aceea s-a amorezat de bunică-mea, mezina unei familii cu doisprezece copii, cu toţii nişte nebuni excentrici şi adorabili, precum Teresa, căreia spre sfârşitul vieţii începuseră să-i crească aripi de sfântă, iar în noaptea când a murit, s-au uscat toţi trandafirii din Parcul Japonez; sau Ambrosio, mare petrecăreţ şi muieratic, care în clipele de generozitate se despuia pe stradă şi-şi dăruia hainele săracilor. Am crescut ascultând poveşti despre talentul bunică-mii de a prezice viitorul, a citi gândurile altora, a vorbi cu animalele şi a muta obiectele cu privirea. Se spune că odată a deplasat masa de biliard din salon, dar eu n-am asistat decât la mişcarea unei biete zaharniţe, care la ora ceaiului o pornea uşurel pe faţa de masă. Aceste însuşiri produceau oarece rezervă şi, în ciuda faptului că fata era încântătoare, posibilii pretendenţi cam dădeau înapoi; însă pentru bunicul telepatia şi telekinezia erau nişte amuzamente nevinovate, în nici un caz nişte oprelişti serioase în calea căsătoriei. Pe el nu-l neliniştea decât diferenţa de vârstă: ea era mult mai mică, atunci când o cunoscuse, încă se mai juca cu păpuşile şi umbla cu o perniţă jerpelită în braţe. Văzând-o mult timp doar ca pe o copilă, nu şi-a dat seama de sentimentele lui decât într-o bună zi, când ea a apărut îmbrăcată în rochie lungă şi cu părul strâns; a avut atunci revelaţia iubirii lui latente, ceea ce l-a aruncat într-o criză de timiditate şi l-a făcut să renunţe să mai vină în vizită. Ea a ghicit însă ce era în sufletul lui şi, înainte chiar ca el să-şi lămurească simţămintele încurcate, i-a trimis o scrisoare, prima dintre multele pe care-avea să le scrie în clipele hotărâtoare ale vieţii lor. Şi nu era o epistolă parfumată de tatonare a terenului, ci un biet bilet scris cu creionul pe o foaie de caiet în care-l întreba fără ocolişuri inutile dacă voia să fie bărbatul ei, iar în caz că da, când. După câteva luni se căsătoreau. Mireasa a ajuns în faţa altarului ca o imagine de pe vremuri, învăluită în dantele de culoarea fildeşului şi cu flori de ceară în păr; de cum a văzut-o, a ştiut c-avea s-o iubească cu încăpăţânare până la sfârşitul zilelor.
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
