biblioteca Nr.1
de cărți online gratis
Cărți » Top 100 » SUFLETE ZBUCIUMATE de Stefan Zweig bestseller online gratis .PDF 📖 📕 - carte online gratis .Pdf 📚
SUFLETE ZBUCIUMATE de Stefan Zweig bestseller online gratis .PDF 📖

SUFLETE ZBUCIUMATE de Stefan Zweig bestseller online gratis .PDF 📖

Citește online

Cărți «SUFLETE ZBUCIUMATE de Stefan Zweig bestseller online gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:

  Citeste  cartea SUFLETE ZBUCIUMATE de  Stefan Zweig carte .PDF
  „Celui ce are, i se dă”, aceste cuvinte, aflate în Cartea înțelepciunii, pot fi adeverite liniștit de orice scriitor în sensul: „Celui ce a povestit mult, i se povestește”. Nimic nu-i mai greșit decât părerea, din păcate foarte răspândită, că în mintea scriitorului lucrează în permanență imaginația, că născocește fără întrerupere întâmplări și povești izvorâte dintr-un sac fără fund. În realitate, în loc să caute pentru a găsi, el nu trebuie decât să se lase căutat și va fi găsit de chipurile și întâmplările ce-l caută necontenit pentru a face din el crainicul lor, bineînțeles în cazul că el și-a menținut mereu trează facultatea de a vedea și pe cea de a asculta; cine a încercat adesea să pătrundă destinele, aceluia mulți îi vor relata destinele lor. Întâmplarea de față mi-a fost încredințată aproape în întregime în forma în care o redau aici, și anume într-un fel cu totul neașteptat. Când am fost ultima oară la Viena, obosit de diferitele treburi ce le aveam de rezolvat, m- am dus într-o seară la un restaurant de la marginea orașului, un local despre care credeam că nu mai este de mult la modă și, în consecință, mai puțin frecventat. Dar, de îndată ce am intrat, mi-am dat seama că, spre necazul meu, mă înșelasem. Chiar de la prima masă un cunoscut se ridică în picioare, întâmpinându-mă cu dovezi de sinceră bucurie – efuziuni la care eu nu răspunsei nici pe departe cu tot atâta entuziasm – și mă invită să iau loc lângă el. N-aș spune adevărul dacă aș pretinde că acel domn vorbăreț era prost-crescut sau antipatic; aparținea însă acelui soi de oameni de o jovialitate forțată, care colecționează cunoștințe cu aceeași înverșunare cu care copiii colecționează timbre poștale, și cu fiecare exemplar din colecție se mândresc în mod deosebit. Pentru acestcolecționar ciudat și bine intenționat – care mai avea o meserie secundară, anume cea de arhivar, de altfel cu o bună pregătire și destul de priceput – întreg sensul vieții se limita la modesta satisfacție de a putea adăuga, cu oarecare orgoliu și ca pe ceva de la sine înțeles, la fiecare nume care păreau din când în când în vreun ziar: „Un bun prieten de-al meu” sau „Ah, cu ăsta m-am întâlnit abia ieri” sau „Prietenul meu A. îmi spunea că”... și „Prietenul meu B. era de părere că”... și așa, fără să se oprească putea să ia tot alfabetul la rând. Aplauda cu nădejde la toate premierele prietenilor săi; în dimineața următoare telefona actrițelor pentru a le felicita; nu uita ziua de naștere a nici unuia dintre amici, trecea sub tăcere notițele neplăcute apărute în ziare și avea grijă să ți 4 le expedieze pe cele elogioase, bucurându-se și el sincer de respectivele laude. Așadar, nu era câtuși de puțin un om nefrecventabil; era bucuros cu adevărat și chiar fericit dacă-i cereai un cât de mic serviciu sau dacă-i dădeai prilejul să-și îmbogățească colecția de rarități cu încă o piesă. Cred că nu e nevoie să-l descriu mai amănunțit pe prietenul „Știe-tot” – aceasta este porecla nițeluș cam ironică prin care sunt desemnați cei făcând parte din respectiva categorie a paraziților cumsecade, cuprinsă în specia multicoloră a snobilor – nu e nevoie, deoarece fiecare îi cunoaște și știe că, fără oarecare bruschețe, nu te poți apăra de agresivitatea lor emoționant de inofensivă. M-am resemnat, așadar, așezându-mă la masa lui și am sporovăit un sfert de oră, până când în local își făcu apariția un domn, de statură înaltă, de pe al cărui chip se desprindea un aer tineresc, plin de prospețime, accentuat parcă de ghioceii de la tâmple; o anume rigiditate în mers trăda pe fostul militar. Vecinul meu tresări aferat și-l salută cu zelul său caracteristic, la care însă răspunsul domnului a fost mai degrabă indiferent decât politicos – iar noul client, nici nu apucase încă să comande ceva chelnerului, sosit în grabă, că prietenul meu Știe-tot se și dădu încă aproape de mine și-mi șopti la ureche: „Știi cine e?” Cum cunoșteam de mult mândria lui de colecționar dornic de a-și expune orice exemplar, cât de cât interesant al colecției sale, fără a precupeți laudele, și fiindcă mă temeam de explicații mult prea amănunțite, am răspuns „nu” din care reieșea lipsa mea de interes, și am continuat să mă servesc din felia de tort aflată în fața mea. Această nepăsare nu a făcut altceva decât să-l întărâte și mai mult de domnul Știe-tot, care, acoperindu-și precaut gura cu mâna, îmi șopti încetișor: „Este Hofmiller, de la Intendența generală – nu se poate să nu-l cunoști – cel care a căpătat în război Ordinul Maria Tereza”. Și cum nici această informație nu părea să mă fi impresionat pe cât nădăjduise, începu să înșire, cu entuziasmul patriotic al unei cărți de citire, câte fapte cu totul ieșite din comun săvârșise acest căpitan Hofmiller, mai întâi la cavalerie, apoi în celebrul zbor de recunoaștere peste râul Piave 1, unde el singur a doborât trei avioane și cum, în cele din urmă, la compania de mitraliori, cucerise și ținuse vreme de trei zile un sector întreg al frontului – toate acestea relatate cu sumedenie de amănunte (peste care trec aici), presărate cu exclamații de uimire pentru faptul că nu aflasem nimic despre acest om minunat, pe care împăratul Carol 2 în persoană l-a distins cu cea mai rară dintre decorațiile armatei austriece.

Unicul roman al lui Stefan Zweig abordează subiectul dublei milostenii:
cea autentică, ferm hotărâtă, răbdătoare şi tolerantă, decisă să suporte
orice, şi cea plăsmuită care nu reprezintă decât nerăbdarea inimii de a
se elibera cât mai repede de copleşitorul sentiment penibil de
compasiune provocat de nenorocirea altcuiva. Într-o astfel de situaţie
penibilă de compasiune nimereşte, în vara anului 1914, tânărul
locotenent Hofmiller, staţionat în garnizoana unui mic oraş unguresc. Dr
agostea arzătoare pe care tânăra Edith, paralizată, i-o poartă
locotenentului nu e împărtăşită decât în mica măsură. Copleşit însă de
emoţia sentimentelor fetei, implorat de tatăl acesteia şi sfătuit cu
ardoare de medicul curant al lui Edith, dr. Condor, Hofmiller decide, în
cele din urmă, să sa logodească cu tânăra. O face însă din milostenie,
din nerăbdarea inimii.
 
2
0