Felix si izvorul invizibil top cărți bune online gratis pdf 📖

Serie coordonată de DENISA COMĂNESCU

ERIC-EMMANUEL SCHMITT

FÉLIX ET LA SOURCE INVISIBLE

© Editions Albin Michel-Paris 2019

All rights reserved.

Acest e-book este protejat de legea drepturilor de autor. Reproducerea sa integrală sau parțială, multiplicarea sa prin orice mijloace și sub orice formă, punerea sa la dispoziție publică pe internet sau în rețele de calculatoare, stocarea sa temporară sau permanentă pe diverse dispozitive sau în sisteme care permit recuperarea informației, gratuit sau în scop comercial, precum și alte fapte similare, fără permisiunea scrisă a editurii reprezintă o încălcare a legislației privind protecţia dreptului de autor și se pedepsesc conform legilor în vigoare.

© HUMANITAS FICTION, 2020, pentru prezenta versiune românească (ediţia digitală)

ISBN: 978-606-779-704-6 (epub)

EDITURA HUMANITAS FICTION

Piaţa Presei Libere 1, 013701 Bucureşti, România

tel. 021/408 83 50, fax 021/408 83 51

www.humanitas.ro

Comenzi online: www.libhumanitas.ro

Comenzi prin e-mail: vanzari@libhumanitas.ro

Comenzi telefonice: 0723.684.194

Cel care priveşte bine sfârşeşte prin a vedea.

Proverb african

1

— Tu nu vezi că maică-ta e moartă?

Unchiul meu mi-a arătat-o pe Mami în faţa chiuvetei, înaltă, dreaptă, prea palidă. Tocmai termina de şters vasele, punând o farfurie în vârful grămezii.

— Moartă? am murmurat.

— Moartă!

Cu vocea lui cavernoasă, unchiul a repetat cuvântul cu atâta violenţă, încât acesta, mai greu decât un corb, a umplut bucătăria, s-a lovit de mobile, a sărit în pereţi, s-a izbit de tavan, după care a fugit pe fereastră pentru a-i ataca pe vecini; gutural, strident, răguşit, sunetul s-a spart în cioburi de ecou în curte.

Liniştea s-a refăcut sub pâlpâitul becului.

Croncănitul nu a atins-o pe Mami, care, absorbită, se apucase de acum să îşi numere farfuriile. Mi-am muşcat buzele la gândul că suferea o nouă criză de calculită – în ultima vreme, de fiecare dată când făcea inventarul, o ţinea aşa ore în şir.

— Moartă, băiete, moartă. Maică-ta nu mai reacţionează la nimic.

— Dar mişcă!

— Te laşi păcălit de un detaliu. Mă pricep bine la stârvuri, zeci am observat pe la noi.

— Pe la noi?

— În sat la noi.

— La tine-acasă, vrei să zici! Pentru Mami şi pentru mine, acasă e aici!

— La Naşpaville?

— Ba la Miştoville! Locuim în Miştoville!1

1. În original, Mocheville („Oraşul urât“) şi Belleville („Oraşul frumos“), termenul din urmă fiind şi numele unui cartier al Parisului. (N. tr.)

Ţipasem. Nu suportam ca unchiul să dispreţuiască ceea ce mie-mi umfla orgoliul, Parisul, caracatiţa căreia îi eram o tentaculă, Parisul, capitala Franţei, Parisul, cu bulevardele lui, cu inelele de centură, cu dioxidul de carbon, cu ambuteiajele, manifestaţiile, poliţiştii, grevele lui, cu Palatul Élysée, cu şcolile, liceele, şoferii lui care lătrau unii la alţii, cu câinii care nu mai lătrau deloc, cu bicicletele perfide, cu arterele centrale, cu acoperişurile cenuşii sub care se ascund porumbei gri, pavajul sclipitor, asfaltul moale, magazinele zornăitoare, băcăniile nocturne, gurile de metrou, damfurile furioase ale canalelor, atmosfera de mercur de după ploaie, crepusculele trandafirii de atâta poluare, felinarele portocalii, chefliii, pofticioşii, golanii, beţivii lui. Cât despre Turnul Eiffel, uriaşul nostru paşnic, dădaca de oţel care veghea asupra noastră, oricine nu-l onora cum se cuvine comitea un delict, după părerea mea.

Unchiul a ridicat din umeri şi a continuat:

— Maică-ta nu aici e născută, ci a văzut lumina zilei la ţară. Ah, ce-mi place expresia asta, „a vedea lumina zilei“, absolut potrivită pentru Fatou, care a alunecat din pântecul mamei ei într-o duminică, pe caniculă. Mi-aduc aminte, eram asudat ca un porc. Tu la ce oră te-ai născut?

— La douăsprezece şi jumătate noaptea.

— Exact aşa mă gândeam şi eu: nu lumina zilei ai văzut-o, ci pe a nopţii.

Şi-a scărpinat bărbia.

— Unde?

— La spital.

— La spital! La spital, de parcă maică-ta ar fi fost în pericol… La spital, de parcă sarcina ar ţine de boală… Infirmiere şi doftori, asta ai văzut tu mai întâi, ce păcat! Félix, bietul de tine, stau şi mă-ntreb ce-ai putea tu înţelege din ce-nseamnă maică-ta.

Fără să le dau voie, lacrimile mi s-au strecurat printre gene, lucru care m-a exasperat. Destul! Gata cu slăbiciunea! Şi aşa îmi venea greu să fiu un puşti de doisprezece ani, nu era nevoie ca situaţia să fie înrăutăţită devenind un căcăcios care se smiorcăie… Furia mi-a oprit lacrimile şi mi-a permis să răspund:

— O ador pe Mami.

Unchiul şi-a lăsat palma pe creştetul meu; mi s-a părut că o să-mi facă zob creierul, până când, transpirând parcă din palme şi din articulaţiile lui noduroase, liniştea a pus din nou stăpânire pe mine.

— Nu mă-ndoiesc, flăcăule. Dar a iubi nu înseamnă şi a înţelege. Nu-ţi dai seama că maică-ta e pe buza prăpastiei?

— Ba da! De-asta ţi-am şi scris şi te-am rugat să te întorci din Senegal.

— Foarte bine. Să vorbim ca de la bărbat la bărbat.

S-a uitat scrutător la mine, aşezându-mi-se-n faţă, călare pe scaun.

— Doctorul ce-a spus?

— Că suferă de depresie.

Unchiul Bamba a făcut ochii mari, exclamând:

— Ce mai e şi aia? De-asta în Africa n-avem.

— E o boală a amărăciunii. Doctorii folosesc termenul „depresie“ când cineva e dintr-odată copleşit de tristeţe, de pe o zi pe alta, fără ca nimic să fie deosebit în afară; lehamitea apasă, inundă şi blochează totul.

— Şi cu ce se tratează?

— Cu antidepresive.

— Şi funcţionează?

— Uite şi tu rezultatul.

Am privit-o pe Mami, care tocmai se aşezase pe taburet – sau mai degrabă se lăsase să cadă –, ca o marionetă abandonată de păpuşar, cu trunchiul moale, umerii căzuţi, şoldurile relaxate, picioarele întinse, ceafa ca retezată. Nici un fel de energie nu o mai ţinea laolaltă pe Mami.

Unchiul Bamba a continuat, în şoaptă:

— Diagnosticul e greşit. Eu garantez că Fatou e moartă. Locuieşti împreună cu un zombi al mamei tale.

— Hai, gata!