Unchiul a bătut cu pumnul în masă. Mami nu a schiţat nici un gest.

— Maică-ta e surdă ca un lemn.

— Poate că are vreo problemă cu urechile…

— În al doilea rând, morţii nu văd nimic, chiar şi cu ochii deschişi. În al treilea, privirea îi e goală.

Trebuia să recunosc că ochii lui Mami, la fel de sticloşi ca ai unui peşte din galantar, nu spuneau mai multe decât ai unui macrou pe patul de gheaţă.

— În al patrulea rând, morţii îşi schimbă culoarea.

Arătând spre sora lui mai mică, unchiul se referea la tenul ei cândva de culoarea caramelului, care acum era întunecat – cenuşiu-verzui. Unchiul a oftat.

— În al cincilea rând, morţii nu le dau atenţie celorlalţi. Nu există nimic mai egoist decât morţii, nişte antipatici de nu se poate. Pe tine te-ngrijeşte?

M-am albit şi am protestat:

— Găteşte, face curat în apartament…

— Din reflex, din obişnuinţă, ca o găină care continuă să alerge cu capul tăiat.

Cu fruntea-n pământ, eram de acord cu argumentaţia lui. Şi-a continuat enumerarea, ridicând degetul mare de la mâna stângă:

— În al şaselea rând, mortul nu vorbeşte. Când ai stat de vorbă cu maică-ta?

Din nou mi s-au rostogolit lacrimile pe vârfurile genelor. Deşi nu-şi încheiase lista, unchiul a renunţat, observându-mi supărarea. Mi-a pus o mână pe genunchi.

— Félix, maică-ta doar pare vie, dar, în realitate, e moartă.

Lacrimile s-au pornit şi mai tare, şi de data aceasta le-am lăsat să mă doboare. Adio, onoare! Cu-atât mai rău… Mi-era ciudă că cedam, dar asta mă şi liniştea: cineva, în sfârşit, împărtăşea îngrijorarea care mă apăsa de luni de zile, cineva simţea că-l priveşte şi pe el, acum nu mai aveam să fiu cuprins de spaimă de unul singur! Fratele lui Mami folosea cuvinte îngrozitoare, dar ele erau mai puţin chinuitoare rostite cu voce tare decât captive în sufletul meu. Da, unchiul avea dreptate: o pierdusem pe Mami, mă părăsise, locuiam cu o străină. Pe unde umbla cea care mă abandonase pe nepusă masă? Îmi era dor de ea… O mai puteam găsi pe undeva? Între două hohote de plâns, am bolborosit:

— Nu putem s-o tratăm?

— Viii se tratează, nu răposaţii.

— Păi şi-atunci?

— Atunci, ce?

— Ce e de făcut?

— Mmm…

— Nimic?

— O înviem!

Unchiul s-a ridicat zvelt, drept, cu pielea lui de smoală şi părul de funingine. S-a întins, s-a apropiat de fereastră, a scuipat bucata de tutun de mestecat pe care o molfăise de la desert – numai de n-ar spăla portăreasa pubelele în curte! – şi a adulmecat noaptea frecându-şi ceafa. Îmi aminteam că, din zisele lui Mami, la ei în sat acest bărbat înalt şi uscat era considerat un luptător de neînvins, un cutezător, un înverşunat, soluţia-minune în orice nenorocire. Trebuia să am încredere! Şi, mai ales, să nu mă las păcălit de aparenţe, de alura lui de băiat jovial, după hainele de dandy african, mai ales în seara aceea, în care, pe lângă pantofii carmin cu bot ascuţit din piele de crocodil, arbora un costum cu vestă galben-canar.

S-a întors liniştit spre mine.

— Cunoşti pe cineva care învie morţii?

— Nu.

— Ok, mi-a-ntors-o flegmatic, mă duc să caut unul. Unde-ai pus anuarul?

— Anu… ce?

— Anuarul. Cartea aia mare în care sunt trecute numerele de telefon. Cartea galbenă, în care oamenii sunt trecuţi după profesiuni.

— Păi… păi… aşa ceva nu mai există!

— Zău?

— Acum ne folosim de internet.

— Ok, nici o problemă, adu-mi, te rog, computerul tău.

Nonşalanţa lui m-a scos din fire. Am zbierat:

— Nene, dă-o-n mă-sa! Pe cine să cauţi? Un „resuscitator“?

În loc de răspuns, mi-a surâs.

*

Ani şi ani, Mami manifestase exact contrariul melancoliei care o adusese acum în stare de imbecilizare. Energică, sclipitoare, curioasă, radioasă, expansivă, ciripea cu voce mătăsoasă, cărnoasă, profundă, care-i îndulcea accentul tropical, se mira, se revolta, se interesa de tot şi de toate, râdea de mai toate lucrurile, mă acoperea cu săruturi din zori – când mă trezea, mă masa pe spate – până seara, când îmi povestea pe un ton lacom întâmplările zilei, întrucât, îmi amintea, „trebuie întotdeauna să le povesteşti înainte să se răcească“.

Mami ţinea cafeneaua din strada Ramponneau, de la Belleville, o încăpere strâmtă, cu pereţii de culoarea şofranului, în care se îngrămădeau cei care locuiau prin preajmă. Avusese grijă să îşi numească localul La Muncă; astfel, atunci când un obişnuit al stabilimentului, sprijinit în coate, la tejghea, cu telefonul în mână, stătea de vorbă cu o soţie, un soţ, un colaborator, un patron care îl întreba unde se găsea, răspundea absolut cinstit: „La muncă!“

— Şi uite-aşa rămân şi fac consumaţie la mine. Nimeni nu îndrăzneşte să-i bată la cap sau să îi reclame, fiindcă sunt La Muncă.

Mama ştia să denumească obiectele, animalele, oamenii. Mulţumită acestui har, dezamorsa capcanele existenţei. Imediat ce-i fusese deschis bistroul, smulsese plăcuţa cu „WC“ de pe uşa respectivă şi lipise un mic afiş pe care scria „Singur în linişte“. Pe pisica băcanului din vecinătate, un motan roşu, flocos, ghemuit lângă casa de marcat, care deranja clienţii strănutând de patru ori pe minut, o supranumise „Hapciu“, poreclă adoptată la fel de rapid de clienţi. De acum, aceştia i-o strigau în faţă motanului printre hohote de râs, în loc să se enerveze, ca mai înainte, bucurându-se că Hapciu strănuta conform vocaţiei sale patronimice.

Tot aşa, le salvase pe lesbienele din strada Bisson, două femei voinice, morocănoase, de vreo treizeci de ani, a căror legătură afişată declanşa comentariile jignitoare ale unor bădărani care se dovedeau a fi tare numeroşi chiar şi în cartierul nostru. Fără ştirea lor, Mami le rebotezase Popa şi Dama de atu, expresie care s-a răspândit iute, provocând zâmbetul spontan al celor care le întâlneau, zâmbet pe care, cu timpul, cele două au ajuns să-l întoarcă. Cine şi-ar