mai fi închipuit, de acum, strada Ramponneau fără Popă şi Dama de atu? S-ar fi ajuns să se facă plângeri la Primărie, legate de dispariţia lor. Printr-un simplu artificiu, Mami le făcuse cuplul pe cât de legitim, pe atât de amuzant.

Ca o zână bună, Mami înfrumuseţa viaţa. Cu darul ei pentru cuvinte, o vindecase de izolare pe una dintre abonatele barului nostru, fragila domnişoară Tran, eurasiatica fermecătoare, cu irişi acaju, mult prea rezervată pentru a intra în relaţie cu indiferent cine, care venea zi de zi să savureze un deget de sake. Într-o sâmbătă, când domnişoara Tran se strecurase lângă tejghea împreună cu un căţeluş zburdalnic, pe care tocmai şi-l cumpărase, Mami îi sugerase să îl poreclească „Domnul“.

— Domnul?

— Domnul! Ascultă-mi sfatul.

Domnişoara Tran îl ascultase fără a pricepe ceva şi, de atunci, bărbaţii se îngrămădeau în jurul ei. Pe străzile pe care îşi plimba canişul, lăsat fără lesă, îl striga cu glas ascuţit: „Domnu’! Domnu’!“ Concluzia? Crezându-se chemaţi de seducătoarea tânără, bărbaţii din împrejurimi i se alăturau presto, descopereau confuzia, izbucneau în râs, roşeau şi mângâiau patrupedul, neputând-o mângâia pe domnişoara Tran, apoi legau o conversaţie. Din acel moment, domnişoara s-a bucurat de un spectaculos alai de pretendenţi, dintre care, într-o bună zi, se înţelege de la sine, avea să îşi aleagă un soţ.

— Dar capodopera mea eşti tu, Félix! mă tot bătea Mami la cap.

Mă botezase Félix, convinsă că acest prenume – în latină felix înseamnă „fericit“ – îmi va dăltui un destin minunat.

Avea dreptate, nu aveai cum s-o contrazici… Chiar eram fericiţi amândoi, în apartamentul nostru mansardat, de la etajul şase al imobilului în care se afla bistroul.

Mami mă crescuse singură, fiindcă mă concepuse cu Sfântul Duh.

Mie îmi convenea că mă concepuse cu Sfântul Duh. Nu mai era nevoie de tată între ea şi mine. Se întâmpla să mai dispară două sau trei ceasuri pe la vreun prieten, dar nu-mi impunea nici un bărbat în casă. De când mă ştiam, am înţeles mereu că pentru ea reprezentam totul; încă de sugar am sesizat care era treaba: îi ofeream o iubire fără nici o reţinere.

La Belleville, toată lumea ştia că mă concepuse cu Sfântul Duh, fiindcă le-o repeta vecinilor, clientelei, învăţătoarelor, părinţilor elevilor, colegii mei. Odată trecută uimirea, aceştia mă invidiau pentru o asemenea ascendenţă; unii, ca să glumească, mă numeau uneori Isus, lucru pe care-l acceptam ca un bun jucător ce eram, întrucât consideram normal, în faţa unui asemenea caz excepţional, să fie evocate rarele precedente.

Nu era nici un dubiu că Mami mă concepuse cu Sfântul Duh, din moment ce deţinea dovada oficială: Sfântul Duh mă recunoscuse în certificatul de naştere. Chiar aşa! Se deplasase personal la Primărie. Ulterior, nu a mai fost văzut.

Félicien Saint-Esprit, tatăl meu, antilez, căpitan de navă comercială, rămăsese o săptămână la Paris, acum treisprezece ani, timp suficient pentru a mă face cu Mami, apoi se întorsese peste nouă luni şi mă declarase la Starea Civilă. După care, Mami îi ascunsese noua noastră adresă. „Gata! Nu mai este nevoie de reproducător. Nu e cazul să se ataşeze…“ Îndrepta asupra bărbaţilor privirea cu care un selecţioner de fotbal îşi cântăreşte jucătorii, alegându-i în funcţie de aptitudinile faţă de sarcina solicitată. Ceea ce nu împiedica, în acest cadru restrâns, manifestarea unui real entuziasm. „Unul mai frumos decât Sfântul Duh nici c-am întâlnit, zicea deseori mama, frumos pe toate părţile. Oricum, o să-ţi dai tu seama în curând, când o să ajungi la fel de frumos ca el.“

Prezenţa tatălui meu nu-mi lipsea, fiindcă, într-o bună zi, ca adult, aveam să-l văd pe săturate în oglindă şi, mai ales, fiindcă Mami constituia pentru mine şi Polul Nord, şi Polul Sud, şi Ecuatorul, şi Tropicele…

Familia? Clienţii lui Mami, care nu lăsau să treacă o singură zi fără a se proţăpi la bistrou, mă întâmpinau la întoarcerea de la şcoală ca o bunică, un frate, o mătuşă; stăteau la palavre cu mine, unii mai pe scurt, alţii mai pe larg, se informau cum o mai duceam cu sănătatea şi cu învăţătura. Mulţumită meseriei lui Mami, beneficiam de o mare familie.

Cel mai important stâlp al cafenelei era doamna Simone. Era uşor s-o descrii: părea uzată. Pielea, diafană, fleşcăită, veştejită, pârâia sub fisurile ridurilor, în timp ce anii îi îngălbeniseră dinţii şi corneea. Câţi să fi avut? „Nu chiar aşa de mulţi!“, le răspundea Mami de fiecare dată celor care o întrebau. Doamna Simone părea la fel de uzată şi din cauza unei duşmance feroce, greutatea; cărnurile trupului ei îi surpau silueta gârbovită, părul i se lipea de cap, pleoapele i se îngreunau, gura îi cădea, guşa o lua razna, pielea fălcilor îi flutura. În sfârşit, părea uzată de necazuri, fiindcă de acestea avusese parte cu carul.

Trebuie spus că doamna Simone era curvă şi bărbat. Sau, mai degrabă, pentru a respecta ordinea evenimentelor, bărbat şi curvă.

Să fiu mai precis. În copilărie, doamna Simone se numea Jules. Acest Jules se considera victima unei erori fundamentale: moştenise un corp de băiat, dar, în suflet, se simţea fată. În ciuda gusturilor şi gesturilor lui feminine în mod spontan, Jules fusese înşelat, i se interzisese să poarte fuste, i se tăiase părul, pe care dorea să-l împletească-n codiţe, fusese obligat să îşi îngroaşe vocea, să vorbească despre el la genul masculin, apoi, întrucât rezista, fusese pedepsit, batjocorit, insultat, pe scurt, îi fuseseră contrazise convingerile viscerale. Deşi fată ca aspiraţii, Jules nu cunoscuse decât starea de război, mai puţin lângă mătuşa lui Simona, o excentrică renegată de familie, care-i satisfăcea toate capriciile de câte ori se ducea pe la ea. După douăzeci de ani de luptă cu părinţii, vecinii şi profesorii, Jules părăsise oraşul Luchon. La Paris, schimbându-l pe Jules cu Simone, se îmbrăcase, se pieptănase, se machiase după pofta inimii şi nu se mai văzuse niciodată cu nimeni din trecutul lui.

Ar fi putut exista speranţa că drama se va opri acolo, cu acel deznodământ favorabil. Nici