PE STRADA MÎNTULEASA top romane conteporane de citit gratis .pdf 📖

Faceți cinste cu-o cafea?

PayPal

VĂ MULȚUMESC!!!

ALTE CĂRȚI GRATUITE GĂSIȚI AICI Contact:

blu.duaine@gmail.com

SERIA PROZĂ FANTASTICĂ DOMNIȘOARA CHRISTINA (Vol. I) DOMNIȘOARA CHRISTINA ȘARPELE SECRETUL DOCTORULUI HONIGBERGER NOPȚI LA SERAMPORE UN OM MARE DOUĂSPREZECE MII DE CAPETE DE VITE FATA CĂPITANULUI O FOTOGRAFIE VECHE DE 14 ANI PE STRADA MÎNTULEASA (Vol. II) LA ȚIGĂNCI GHICITOR ÎN PIETRE PODUL ADIO! PE STRADA MÎNTULEASA ÎN CURTE LA DIONIS IVAN UNIFORME DE GENERAL INCOGNITO LA BUCHENWALD PELERINA LA UMBRA UNUI CRIN… (Vol. III) LES TROIS GRÂCES TINEREȚE FĂRĂ DE TINEREȚE ȘANTURILE NOUĂSPREZECE TRANDAFIRI DAYAN LA UMBRA UNUI CRIN… Mircea Eliade

PROZĂ FANTASTICĂ Volumul II PE STRADA MÎNTULEASA Format electronic și copertă: ANTON BUDILEANU Reproducerea integrală sau parțială a acestei publicații, precum și transmiterea ei sub orice formă sau prin orice mijloace, electronice, mecanice, fotocopiere, înregistrare sau stocare în orice sistem de recuperare, fără acordul scris al editurii, reprezintă o încălcare a drepturilor de copyright. UUID: 6d46cfe9-e01e-4120-8eea-70c7ae5b29fb Data versiunii curente: 10-04-2021 © BLU DUAINE PRESS, 2020

CUPRINS La țigănci Ghicitor în pietre Podul Adio! Pe strada Mîntuleasa În curte la Dionis Ivan Uniforme de general Incognito la Buchenwald Pelerina La țigănci

…it stood All beautiful in naked purity, The perfect semblance of its bodily frame… P. B. Shelley, Queen Mab

În tramvai, căldura era încinsă, înăbușitoare. Traversînd grăbit coridorul își spuse: „Ești un om cu noroc, Gavrilescule!” Zărise un loc liber lîngă o fereastră deschisă, la celălalt capăt al vagonului. După ce se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea și obrajii. Apoi înfășură batista pe sub guler, în jurul gîtului, și începu să-și facă vînt cu pălăria de paie. Bătrînul din fața lui îl privise tot timpul concentrat, parcă s-ar fi trudit să-și aducă aminte unde îl mai văzuse. Pe genunchi ținea cu mare grijă o cutie de tablă.

— E teribil de cald! spuse el deodată. Nu s-au mai pomenit așa călduri din 1905!

Gavrilescu clătină din cap, continuînd să-și facă vînt cu pălăria.

— E cald într-adevăr, spuse. Dar cînd este omul cult, le suportă mai ușor pe toate. Colonelul Lawrence, bunăoară. Știți ceva de colonelul Lawrence?

— Nu.

— Păcat. Nici eu nu prea știu mare lucru. Dacă s-ar fi urcat în tramvaiul ăsta, i-aș fi întrebat, îmi place să intru în vorbă cu oameni culți. Tinerii aceștia, domnul meu, erau desigur, studenți. Studenți eminenți. Așteptam cu ei în stație și i-am ascultat. Vorbeau despre un anume Colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce memorie! Recitau pe dinafară pagini întregi din cartea Colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arșița care l-a întîmpinat pe el, pe Colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în creștet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte cuvînt cu cuvînt. Arșița aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabie, amuțindu-l.

Taxatorul îl ascultase zîmbind, apoi îi întinse biletul. Gavrilescu își puse pălăria pe cap și începu să se caute în buzunare.

— Îmi cer iertare, șopti el după cîteva clipe, neizbutind să găsească portmoneul. Niciodată nu știu unde-l pun.

— Nu face nimic, spuse taxatorul cu o neașteptată voie bună. Avem timp. Că n-am ajuns încă la țigănci…

Și, întorcîndu-se spre bătrîn, îi făcu semn cu ochiul. Bătrînul roși și strînse nervos, cu amîndouă mîinile, cutia de tablă. Gavrilescu întinse o bancnotă și taxatorul începu să numere mărunțișul zîmbind.

— E o rușine! Șopti bătrînul cîteva clipe în urmă. E nepermis!

— Toată lumea vorbește, spuse Gavrilescu, reîncepînd să-și facă vînt cu pălăria. E drept, pare o casă frumoasă, și ce grădină!… Ce grădină!… repetă el clătinînd din cap, cu admirație. Uitați-vă că începe să se zărească, adăugă el aplecîndu-se puțin ca să vadă mai bine.

Cîțiva bărbați apropiară ca din întîmplare frunțile de ferestre.

— E o rușine! repetă bătrînul privind sever înaintea lui. Ar trebui interzis.

— Sînt nuci bătrîni, continuă Gavrilescu, de aceea e atîta umbră și răcoare. Am auzit că nucul începe să dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani. O fi adevărat?

Dar bătrînul se prefăcu că nu aude. Gavrilescu se întoarse către unul din vecini care privise îngîndurat pe fereastră:

— Sînt nuci bătrîni de cel puțin cincizeci de ani, începu el. De aceea e atîta umbră. Pe o arșiță ca asta, e o plăcere. Ferice de ei…

— De ele, spuse vecinul fără să-și ridice ochii. Sînt țigănci…

— Așa am auzit și eu, continuă Gavrilescu. Umblu cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Și vă dau cuvîntul meu de onoare, nu s-a întîmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de țigănci. Le cunoaște cineva? Mă întreb de unde au venit?

— Au venit demult, spuse vecinul.

— Sînt aici de douăzeci și unu de ani, îl întrerupse cineva. Cînd am venit eu întîi și-ntîi în București, țigăncile astea erau tot aici. Dar grădina era mult mai mare. Nu se clădise încă liceul.

— Eu, cum vă spuneam, reîncepu Gavrilescu, trec regulat cu tramvaiul ăsta de trei ori pe săptămînă. Pentru păcatele mele, sînt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adăugă încercînd să zîmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist…

— Atunci vă cunosc, spuse deodată bătrînul, întorcînd capul.Sînteți domnul Gavrilescu, profesor de pian. Am o nepoțică și i-ați dat lecții acum cinci-șase ani. Mă tot întrebam de unde mi-e cunoscută figura dumneavoastră.

— Da, eu sînt, reluă Gavrilescu. Dau lecții de pian, umblu mult cu tramvaiul. Primăvara, cînd nu e prea