Harry Potter și Talismanele Mortii citește top cărți romantice .Pdf 📖

J.K. Rowling

Harry Potter si Talismanele Mortii

O înnăscută patimă, 

Amară, sângeratică

A minţii lovitură

Nespusă, jalnică tortură, 

Fără-ndurare şi fără măsură!

Din casă, nu din ţări străine

Mântuitorul nostru vine

Şi vindecă puroi de rană 

În luptă sângeros avană.

Slăviţi să fie zeii

Puternici sub pământ!

Auzi-mi cel din urmă strigăt, tată, 

Priveşte pe copiii tăi de pe mormânt, 

Îndură-te de fiul tău şi de-a ta fată.

Eschil, Hoeforele (Purtătoarele de prinoase)

Traducere de G. Murnu în Tragicii greci – Antologie

Editura de stat pentru literatură şi artă, 1958, pp. 134-135

„Moartea nu face decât să traverseze lumea, aşa cum doi prieteni trec mările; trăiesc veşnic unul în inima celuilalt. Aceia care iubesc şi trăiesc etern trebuie să-fi fie mereu prezenţi unui altuia. Legătura lor, oglindită în acest pocal divin, este liberă şi pură. Aceasta este alinarea pe care-o aduce prietenia, căci, chiar  şi atunci când prietenii dispar, legătura şi afecţiunea lor este, în sensul cel mai bun, mereu prezentă şi nemuritoare.”

William Penn, More Fruits of solitude

Capitolul I

Ascensiunea Lordului Întunecat

Cei doi bărbaţi apărură din senin pe drumul îngust,  luminat de lună, la distantă de câţiva metri unul de altul. Rămaseră nemişcaţi preţ de o clipă, fiecare cu bagheta  îndreptată către pieptul celuilalt; apoi se recunoscură şi îşi  vârâră baghetele sub pelerine, pornind într-un ritm alert în  aceeaşi direcţie.

— Ai veşti? întrebă cel mai înalt dintre cei doi.

— Da, chiar foarte bune, răspunse Severus Plesneală.  Drumul era încadrat, pe partea stângă, de nişte tufe sălbatice pitice, iar pe dreapta, de un gard viu înalt şi tuns cu grijă. Mergeau cu pelerinele lungi fluturându-le în dreptul gleznelor.

— Credeam c-o să întârzii, zise Yaxley, trăsăturile aspre ale feţei sale fiind când  luminate de lună,  când umbrite de crengile copacilor pe sub care treceau. A fost ceva mai dificil  decât mă aşteptam. Dar sper că va fi mulţumit. Eşti absolut convins că vei fi bine primit?

Plesneală încuviinţă din cap, dar nu intră în amănunte. Cotiră la dreapta, pe o alee largă, care dădea în drum. Gardul  viu se unduia odată cu ei, continuându-se în depărtare, dincolo de două porţi impunătoare din fier forjat, care se iviră deodată  în calea celor doi. Niciunul dintre ei nu se opri din mers:  ridicară amândoi mâna stângă, ca într-un fel de salut, şi  trecură direct prin ele, ca şi când metalul negru ar fi fost din  fum. Arbuştii de tisă de pe margine înăbuşeau zgomotul paşilor celor doi bărbaţi. Se auzi ceva foşnind undeva, în dreapta lor: Yaxley îşi scoase din nou bagheta, îndreptând-o peste capul  tovarăşului său, dar sursa zgomotului nu se dovedi nimic  altceva decât un păun alb ca laptele, care se plimba maiestuos  de-a lungul gardului viu.

— Lucius a vrut mereu să iasă în evidenţă. Păuni... pufni  Yaxley, băgându-şi bagheta înapoi sub pelerină.

La capătul alei drepte se putea distinge un conac arătos,  iar prin ochiurile în forma de romb ale ferestrelor de la parter sclipeau nişte luminiţe. Undeva în grădina întunecată care se întindea dincolo de gărdule  ul viu susura o fântână. Pietrişul  sfârâia sub picioarele lor, în timp ce Yaxley şi Plesneală se grăbeau să ajungă la uşa de la intrare, care începu să se  deschidă spre interior pe măsură ce se apropiau, deşi nimeni nu  părea s-o fi atins. Holul slab luminat era spaţios şi somptuos  decorat, cu un covor splendid acoperind aproape în întregime podeaua de piatră. Portretele palide de pe pereţi îi urmăreau cu ochi iscoditori, în timp ce bărbaţii treceau prin dreptul lor. Plesneală şi Yaxley se opriră în faţa unei uşi din lemn masiv,  care dădea în camera alăturată, ezitară preţ de o clipă şi, apoi,  Plesneală învârti mânerul de bronz.

Salonul era ticsit cu oameni tăcuţi, aşezaţi în jurul unei  mese lungi şi sculptate. Mobila care decora în mod obişnuit camera fusese împinsă la întâmplare pe lângă pereţi. Lumina  venea de la flăcările care trosneau într-un şemineu frumos de marmură, deasupra căruia se afla o oglindă poleită cu aur. Plesneală şi Yaxley zăboviră în prag câteva clipe. Pe măsură ce se acomodau cu lipsa luminii, privirea le fu atrasă în sus, către cel mai straniu detaliu din peisaj: o siluetă umană aparent inconştientă, suspendată cu capul în jos deasupra mesei,  rotindu-se încet, de parcă ar fi atârnat de o funie invizibilă, şi  reflectându-se în oglindă şi în suprafaţa lustruită a mesei de dedesubt. Nimeni dintre cei aflaţi în dreptul acestei privelişti  neobişnuite nu părea să-i dea vreo importanţă, în afara unui  tânăr palid, care se nimerise exact dedesubt. El părea să nu se poată abţine şi nu trecea nici un minut fără să mai arunce câte o privire în sus.

— Yaxley, Plesneală! se auzi o voce stridentă din capul  mesei. Nu mai aveaţi mult şi întârziaţi.

Cel care vorbea era poziţionat chiar în faţa şemineului,  astfel încât noilor veniţi le fu greu la început să-i distingă  altceva decât silueta. Totuşi, în momentul în care ajunseră mai  aproape, putură să-i observe chipul spân care îi strălucea în întuneric, ca al unui şarpe, cu fante în loc de nări şi ochi  roşietici scânteietori, cu pupile verticale. Era atât de palid, încât parcă răspândea o lumină sidefie.

Severus, aici, zise Cap-de-Mort, arătând spre locul din  dreapta sa. Yaxley - lângă Dolohov.

Cei doi ocupară loturile care le fuseseră indicate. Aproape toate privirile se fixară asupra lui Plesneală şi tot lui i se adresă  întâi Cap-de-Mort.

— Deci ?

— Stăpâne, Ordinul Phoenix inten  ionează să îl mute pe Harry Porter din locul unde se află acum în siguranţă, sâmbăta  viitoare, la căderea nopţii.

În jurul mesei, interesul crescu în mod vădit: unii se îndreptară de spate, alţii începură să se foiască, ochii fiindu-le aţintiţi în direcţia lui Plesneală şi a lui Cap-de-Mort.

— Sâmbătă... la căderea nopţii, repetă Cap-de-Mort.

Pupilele sale roşii se pironiră cu atâta ardoare asupra lui  Plesneală, încât unii dintre cei care erau de faţă se uitară în altă  parte, de teamă să nu fie pârjoliţi de cruzimea care răzbătea din  adâncuri. Cu toate acestea, Plesneală se uită calm în ochii lui  Cap-de-Mort şi, după