Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖

Ţările române la începutul epocii moderne (1800-1848)

  Prefaţă la ediţia românească.

  Această carte n-a fost scrisă pentru români. A fost scrisă pentru occidentali, care, în general – chiar în sferele cele mai culte —, nu stiu aproape nimic despre trecutul tării noastre.

  De mult mă bătea gândul să încerc să povestesc felul în care Tara Românească şi Moldova – în împrejurările care caracterizează sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de al XlX-lea (slăbirea imperiului otoman, războaiele austro-ruso-turce, revoluţia franceză, aventura napoleoniană) – suferă deodată o prefacere adân-că, trecând, în mai putin de două generaţii, de la o „civilizaţie" la alta, de la modelul bizantin – oarecum alterat şi sclerozat – la modelul occidental, adoptat cu pasiune şi chiar, uneori, cu o grabă excesivă.

  Prin 1960, când lucram la o teză de filosofie a istoriei, în care problema contactelor dintre civilizaţii şi a aşa-ziselor „fenomene de aculturaţie" deţinea un loc însemnat, am destăinuit acest proiect profesorului Alphonse Dupront de la Sorbona, fost director al Institutului francez din Bucureşti. Dupront, spirit subtil şi unul dintre putinii istorici francezi sensibili la problemele de filosofie a istoriei, m-a privit cu un zâmbet ironic: „Vrei să-1 scrii din nou pe Pompiliu Eliade?" Am rămas descumpănit. Auzisem de cartea lui Pompiliu Eliade*, dar mărturisesc că n-o citisem. M-am grăbit s-o caut la Biblioteca Naţională de la Paris şi am stat apoi o vreme nedumerit.

  * E vorba de teza lui de doctorat la Sorbona, De l'influence francaise sur l 'esprit public en Roumanie (1898), care a stâmit la vremea ei vii polemici, dar n-a fost tradusă în româneşte decât relativ recent: Influenta franceză asupra spiritului public în România, Ed. Univers, Bucureşti, 1982, cu prefaţă şi note de Alexandru Dutu.

  Oare această viziune „maniheistă" a societăţii romaneşti la începutul veacului trecut să se apropie ea de adevăr (în măsura în care se poate vorbi de „adevăr" în istorie)? Să fi fost ţările noastre, până la primele semne ale influentei franceze, adâncite în beznele inculturii şi ale tiraniei moştenite dintr-un Ev Mediu prelungit de dominaţia otomană prin mijlocirea fanarioţilor? Iar tot ce este azi valabil la noi pe plan cultural, social, politic să se datoreze numai şi numai „influentei franceze asupra spiritului public în România"? Instinctiv mi se părea că realitatea era mai nuanţata si, după matură chibzuinţă, am hotărât să uit de observaţia ironică a lui Alphonse Dupront.

  Într-un fel, punctul meu de plecare nu era foarte diferit de al lui Pompiliu Eliade: aveam simtămânrul că adâncile prefaceri prin care trecuse tara noastră în veacul trecut prezentau caracteristici tipice ale fenomenului de aculturaţie în ipostaza unei întâlniri între două civilizaţii. Pe de altă parte însă, îmi dădeam seama că prezentarea unei asemenea teze risca să provoace la unii compatrioţi, chiar la intelectuali dintre cei mai luminaţi şi mai bine intenţionaţi, unele reacţii negative: afirmaţia că pe la 1800 ţările noastre nu aparţineau „civilizaţiei occidentale" e percepută de multi ca însemnând că ele nu făceau parte din Europa! „Atitudine antipatriotică!" Se uită că, de aproape un mileniu şi jumătate, Europa era tăiată în două. Erau „două" Europe. Prima ruptură se produsese o dată cu împărţirea imperiului roman în două, în 395. De o parte şi de alta a acelei linii de despărţire, cu totul arbitrară la început (tăia de-a curmezişul Iugoslavia de ieri!), aveau să se dezvolte cu încetul doua lumi care, cu toate că punţile nu vor fi rupte cu totul niciodată, vor evolua totuşi pe căi din ce în ce mai deosebite. „Falia" se va lărgi mai în-tâi când valul slavilor de sud va despărţi romanitatea apuseană de romanitatea răsăriteană şi de elenismul renăscut la Bizanţ; se va adânci o dată cu schisma din 1054 a Bisericii si, mai dramatic încă, după cucerirea Constantinopolului de către cruciaţi, în 1204. De atunci se poate vorbi de un adevărat clivaj între culturi, întărit statornic de nesfârşite dispute religioase. Stăpânirea otomană se va întinde o vreme şi asupra unei părti a lumii catolice, în Croaţia şi Ungaria, dar, în ansamblu, ea va coincide cu fosta sferă de influentă bizantină, pe care, în tot sud-estul european, o închide cu o adevărată „cortină de fier" avânt la lettre. O închide şi o îngheaţă în forme învechite, în vreme ce Occidentul catolic, apoi şi protestant, trece, de la începutul Renaşterii, prin uriaşe prefaceri pe toate planurile culturii – în înţelesul larg al cuvântului: religie, filosofie, ştiinţa, arte, instituţii, moravuri. Din toată această transformare, prea putin pătrunde în lumea noastră. Se poate chiar spune că în secolele al XVII-lea-al XVIlI-lea, pe măsură ce „turcocratia" – pentru a folosi expresia bizantinistului Petre S. Năsturel – se face mai apăsătoare în ţările române, acestea se vor îndepărta şi mai mult de modelul occidental decât fusese cazul în primele veacuri ale voievodatelor. Desi câteva influente occidentale se manifestă în artă, desi câţiva boieri sau pretendenţi la domnie (trei-patru într-un secol!) călătoresc în Apus şi sunt marcaţi de acea experientă, aceste fenomene rămân cu totul marginale şi superficiale, fără vreun impact real asupra „mentalului colectiv", asupra „tării".

  Adevăratul proces de aculturare nu începe decât târziu, în veacul al XVIII-lea, întâi în Transilvania, prin contactul cu Roma şi cu Viena al preoţilor şi cărturarilor „uniti", apoi dincoace de Carpaţi, prin pătrunderea lentă a-literaturii franceze a Luminilor, pătrundere accelerată, paradoxal, de ocuparea sporadică a Principatelor de către austrieci şi ruşi. Occidentalizarea a avut loc, în toate ţările ortodoxe din Europa, în faze şi ritmuri diferite: în Rusia, prin ucaz împărătesc şi cu sila – dar înaintea „raialelor" din imperiul otoman; în Grecia – aici însă biserica ortodoxă a avut un rol conservator mult mai activ decât în ţările noastre —, prin contactul mult mai vechi şi aproape neîntrerupt cu Veneţia şi Genova, precum şi cu alte naţiuni maritime, ca Franţa, Anglia, Olanda; în Serbia şi Bulgaria în fine, procesul a fost încetinit de absenta unei clase aristocratice, cea medievală fiind nimicită sau înstrăinată chiar de la începutul stăpânirii otomane. aşa