Cărți «Intre Orient Si Occident descarcă topuri de cărți gratis .PDF 📖». Rezumatul cărții:
În loc de a oculta sau minimiza acest fenomen de aculturaţie, cum vedem că se face adesea în istoriografia noastră – ca şi când ar fi o scădere ca românii să nu fi fost „occidentali" dintotdeauna! —, am avea motive mai curând să ne mândrim cu ritmul în care s-a înfăptuit, în prima jumătate a veacului trecut, această formidabilă revoluţie în moravuri şi mentalităţi.
Dar şi o dată admisă existenta până la cumpăna secolelor al XVIII-lea şi al XlX-lea a două Europe, cea de stil occidental şi cea de tradiţie bizantină, această prezentare bipolară rămâne prea simplificatoare. O „analiză spectrală" a societăţii romaneşti de la începutul veacului trecut revelează o situaţie mai complexă: se pot distinge cel putin trei sau patru „straturi de cultură", care, la rândul lor, nu sunt uniform distribuite în straturile sociale. Boierii mari au adoptat de la domnii fanarioţi, până în amănunt, stilul de viaţă ţarigrădean (mai mult turcesc decât bizantin), de la îmbrăcăminte şi mobilier până la gusturile alimentare, iar cultura lor – în înţelesul restrictiv al cuvântului – e aproape exclusiv grecească. Aceste moravuri s-au extins curând la boierii de tară şi la marii negustori, ba, cu vremea, şi la târgoveţi. La toţi însă, respectarea canoanelor bisericii răsăritene şi a datinilor strămoşeşti menţine legătura cu viaţa ţărănească, inclusiv cu latura ei artistică, poezia, cântecul, jocul – cu atât mai mult cu cât limba e aceeaşi pe toată scara socială. In anii 1780, cum vom vedea, franţuzul d'Hauterive constată cu uimire că ţăranul vorbeşte o limbă tot atât de curată ca boierii. Se înşela doar în sensul că boierii erau cei ce vorbeau aceeaşi limbă ca ţăranii – că nu apucaseră să creeze o „limbă de cultură". La tară, mai dăinuiesc obiceiuri străvechi, cărora nu li se poate pune cu uşurinţa eticheta bizantină, datini şi credinţe ale căror origini se pierd într-un trecut imemorial, precreştin, uneori şi preroman; iar deprinderile vieţii zilnice, acasă, ca şi la câmp, par încremenite de veacuri.
Atunci apare în stratul cult al societăţii, şi aşa destul de subţire, o „minoritate activă" care adoptă cu pasiune ideile şi moravurile Apusului şi care prin acţiunea ei politică şi intelectuală izbuteşte, în mai putin de două generaţii, să preschimbe în adâncime cultura unui neam întreg.
Nu mi-am propus să încerc vreo explicaţie teoretică a fenomenului, ci doar să dau o imagine a întregii societăţi la un moment dat, o frescă, pe cât se poate mai apropiată de realitate, şi să evoc apoi pe scurt câteva din elementele şi evenimentele cruciale ale schimbării, ale metamorfozei. Istoria „evenimenţiala" a fost redusă la minimum (mai mult decât în versiunea originală franceză, cum au fost de altfel scurtate şi anumite descrieri considerate ca prea familiare cititorului român).
În fine, în a doua jumătate a cărţii mai cu seamă, am împănat naraţiunea cu câteva întâmplări sau „povesti adevărate" care s-ar califica în jargonul gazetăresc drept „fapte diverse" şi care de regulă nu-şi găsesc locul în lucrările de istorie. Mi s-a părut că, pentru descrierea unor moravuri şi înţelegerea unor mentalităţi, erau mai grăitoare decât orice expunere sau încercare de explicaţie. Cititorul va judeca.
Introducere la ediţia franceză.
La începutul veacului al XlX-lea, sunt trei sute de ani de când turcii stăpânesc unul din cele mai mari imperii din istoria universală: el se întinde de la hotarele iraniene până la munţii Atlas şi de la Carpaţi până la golful Oman. Din Dalmaţia până la coastele marocane, două treimi din Mediterana sunt ale lor, iar Marea Neagră a fost un lac turcesc până în 1774.
Ţările române, Muntenia şi Moldova, plătesc tribut Porţii de aproape patru secole. Din când în când, ele au încercat, deznădăjduite, să scuture jugul; aşa a fost, de pildă, la sfârşitul secolului al XVI-lea, epopeea lui Mihai Viteazul, care, cel dintâi, a adunat laolaltă ţinuturile romaneşti. După aceea, jugul apasă tot mai greu. în urma încercării lui Dimitrie Cantemir, din 1711, de a scăpa de stă-pânirea otomană prin alianţă cu Petru cel Mare şi a înfrângerii acestuia pe Prut, Moldova şi apoi Muntenia îşi pierd până şi dreptul de a-şi alege domnitorii: pe viitor, aceştia vor fi aleşi direct de către Poartă, din rândurile unei mici oligarhii de familii greceşti ce trăia în cartierul Fanar din Constantinopol şi care avea să aducă în principate moda şi obiceiurile din capitala otomană.
Asimilate treptat cu nişte simple provincii sau „raiale" ale imperiului, Muntenia şi Moldova, pustiite de războaie şi jefuite în vreme de pace, ajung într-un hal de sărăcie şi de înjosire atât de jalnic încât sunt pe cale să-şi piardă până şi identitatea. Cel putin aşa apar în ochii călătorilor occidentali, care sunt îngroziţi: sărăcia satelor, huzurul, lăcomia şi laşitatea boierilor, înapoierea clerului, harababura şi potlogăriile din administraţia fanariotă: pentru un străin, totul stârneşte uluire, critici, o cuvenită indignare.
Cu toate acestea, viaţa mergea mai departe: oraşele, puncte de negoţ între Orient şi Occident, cu pitorescul lor pestriţ, forfoteau de viaţă. Populaţia satelor, încovoindu-şi spinarea sub furtună, păstra, neştirbite, credinţa, limba, portul şi obiceiurile, precum şi comorile spirituale ale datinilor ei de mii de ani. Uneori, când sărăcia şi nedreptatea nu mai puteau fi îndurate, taranul îşi lua flinta şi se înfunda în adâncul codrilor: baladele populare făceau nemuritoare isprăvile haiducului împins la deznădejde.
Deodată însă totul avea să se schimbe. Războaiele austro-ruso-turce care se desfăşoară pe pământul tarilor române, chiar dacă sporesc necazurile poporului, nasc totuşi condiţiile prielnice trezirii năzuinţelor naţionale şi reluării negoţului pe scară mare cu „Europa". Din îndepărtata Franţa, sosesc, încetul cu încetul, Luminile şi purtările alese; dar, mai presus de orice, răsunetul Revoluţiei şi urmările valurilor pe care le
