va fi stârnit. Moda şi obiceiurile se schimbă şi ele în acelaşi timp. Boierimea şi burghezia, ce abia se năştea, adoptă cu patimă într-o singură generaţie îmbrăcămintea, purtările şi ideile Occidentului, pregătind totodată revoluţia viitoare. Apar primele semne ale economiei capitaliste, între 1800 şi 1848, ţările române trec, dintr-o dată, de la Evul Mediu la perioada contemporană.

  Acesta e momentul pe care am căutat să-1 surprind aici.

  Pe măsură ce înaintam în studierea subiectului şi mărturiile şi documentele de epocă se adunau tot mai multe, îndoiala mă cuprindea însă tot mai tare, imaginea mi se părea tot mai putin limpede, mai tulbure, mai greu de prins; care era aşadar realitatea? Mărturiile erau atât de contradictorii, părerile istoricilor atât de divergente, încât acea pasionată cercetare a lui Leopold von Ranke asupra a „ceea ce s-a petrecut într-adevăr" devenea, aici, o întrebare neliniştitoare.

  Dar să lăsăm să vorbească documentele: cronici, corespondentă de epocă, acte judiciare, scrieri politice, cele dintâi bâiguieli ale unei literaturi „moderne"; să ascultăm sufletul ţărănesc aşa cum ne este el dezvăluit de poezia populară, şi poate că ceata se va risipi, cât de cât, din fata ochilor noştri. Când avem de a face cu mărturii străine, să ţinem seama de ceea ce etnologii numesc astăzi „neînţelegere culturală", în secolul al XVIII-lea, occidentalul, plin de superioritatea sa, este încredinţat că el reprezintă civilizaţia. „Ia te uită! Domnul este persani/Nemaipomenit!/ Cum poate fi cineva persan?" spune eroul lui Montesquieu.

  Vom vedea că, în 1800, a fi moldovalah putea fi ceva la fel de nemaipomenit.

  Nu voi trata, în cartea aceasta, despre cele trei provincii romaneşti de sub administraţie austriacă: Banat, Transilvania şi Bucovina.

  Chiar dacă, în aceste provincii, masa ţărăneasca vorbeşte aceeaşi limbă română ca în Muntenia şi Moldova (cu foarte slabe nuanţe de intonaţie sau deosebiri de vocabular), chiar dacă portul, locuinţa, datinile, deprinderile alimentare sunt întru totul asemănătoare – un admirabil fenomen care, şi astăzi, îi mai miră încă pe lingvişti şi etnologi —, vicisitudinile Istoriei au ţesut, de cele două părti ale Carpaţilor, destine diferite. Banatul şi Transilvania revin coroanei Ungariei, încă din veacul al Xl-lea, şi împărtăşesc soarta acesteia. Transilvania este colonizată în parte cu unguri, în zonele de la graniţă, cu germani, în special în oraşe. După dezastrul de la Mohâcs (1526), Banatul devine paşalâc turcesc, aidoma Ungariei înseşi; Transilvania, condusă de principi unguri, ajunge vasală a Porţii, ca şi Moldova şi Muntenia, desi se bucura de mai multă libertate. După pacea de la Karlowitz, din 1699, administraţia austriacă se instalează în Transilvania şi Banat, apoi, din 1775, în Bucovina.

  Astfel, printr-o simultaneitate care nu este o simplă întâmplare, din momentul când românii din vest şi din nord intră sub înrâu-rirea austriacă, deci occidentală, imperiul asiatic al otomanilor îşi accentuează în mod dramatic stăpânirea asupra Munteniei şi Moldovei.

  Pe la 1800, românii de dincoace şi de dincolo de Carpaţi, desi îi leagă atâtea, trăiesc în două lumi diferite. Dar, lăsând la o parte istoria şi viaţa cotidiană a transilvănenilor, vom vedea totuşi, mai departe, rolul capital pe care multi dintre ei îl vor juca în secolul al XlX-lea în deşteptarea naţională a românilor din Principate.

  Tin să-mi exprim recunoştinţa fată de fratele meu, ^doctorul Răzvan Djuvara, care şi-a asumat sarcina ingrată de a întocmi indexul de nume proprii; fată de prietenii mei: Alexandru P. Ghika şi Mihail D. Sturdza pentru ajutorul dat, nu o dată, cu prilejul redactării capitolului despre boieri; doctorului Andrei Pandrea pentru observaţiile pertinente făcute despre capitolul „Ţăranii"; în sfârşit, lui Eugen Lozovan, de la Universitatea din Copenhaga, care a binevoit să recitească manuscrisul în întregime şi ale cărui sfaturi şi critici au însoţit, de-a lungul multor ani, pregătirea acestei lucrări; corespondenta noastră pe această temă ar putea umple un volum. Trebuie să mai spun că nu as fi putut niciodată duce până la capăt cartea aceasta – mai ales în timpul lungilor mele şederi în Africa – dacă nu ar fi existat preţioasa Bibliotecă Română din Freiburg-im-Breisgau şi serviciul ei de împrumut, şi fără deosebita bunăvoinţă pe care mi-a arătat-o directorul şi fondatorul ei, Virgil Mihăilescu.

  PROLOG.

  Scene de sfârşit de veac.

  Un ospăţ dat pentru Capudan-paşa de către Constantin Vodă Hangerli.

  Cum a pierit acesta, chiar în palatul său, sugrumat cu latul.

  Tabloul întâi: 1798 „Deci într-aceea vreme a venit Căpitan-paşa la Bucureşti şi acolo petrecând doao săptămâni făcutu-i-au Vodă zăefeturi. şi au zis Căpitan-paşa lui Vodă să cheme pe boierii cei mari cu cocoanele lor la zăefet. şi chemând Vodă boierii, au venit după poruncă, fără cocoane. Vodă, văzând că n-au venit cu muerile lor, nu i-au silit, ci au trimis pe postelnicul cel mare şi pe cămăraş de au adus mueri podărease, curve şi cârciumărese. însă au ales mueri mai chipeşe şi mai frumoase şi le-au îmbrăcat cu haine frumoase din cămara lui Vodă, făgăduindu-le daruri domneşti, să facă toată voia lui Căpitan-paşa şi a agalelor lui şi să să sloboază la chefuri. şi aducându-le vel postelnicul le-au numit că sunt cocoanele boierilor, arătând «iată aceasta este Brâncoveanca, aceasta Golească, aceasta e Cernească, aceasta e cutare şi aceasta e cutare Filipeasca». Căpitan-paşa văzân-du-le s-au bucurat şi şezând toate la masă cu boierii şi Vodă şi Căpitan-paşa cu agalele, zicându-i muzicile la masă. Si, după ce au mâncat, s-au sculat si, ridicând masa, au poruncit Căpitan-paşa să joace boierii cu cocoanele lor, şi au şi jucat. şi ţiind jocuri până seara şi iarăsi puind masă după masă jucând până în puterea nopţii. şi încetând au zis Căpitan Pasa lui Vodă să-i oprească pe una mai aleasă pentru culcare, că ştie el că sunt bucureştencele iubitoare de împreunare: şi aşa s-au şi făcut. şi celelalte le-au dat la paturile agalelor şi boierii s-au dus la casele lor, poruncind Vodă postelnicului să spue muerilor să le fie cu voe. Iar dimineaţa au dăruit turcii pe mueri bine, socotind că sunt cocoanele boierilor şi le-au slobozit. Apoi cămăraşul le-au dezbrăcat de hainele cu care le-au fost îmbrăcat şi le-au