Viața Lui Pi download .Pdf 📖

Yann Martel

Viața lui Pi

Nota autorului

Această carte s-a născut pentru că mi-a fost foame. Să vă explic. În primăvara lui 1996, mi-a apărut cea de-a doua carte în Canada, un roman. N-a mers prea bine. Cei care făceau recenziile erau fie încurcaţi, fie o condamnau în spatele unor pretinse laude. Apoi, cititorii au ignorat-o. În ciuda eforturilor mele de a face pe măscăriciul sau pe acrobatul, circul mediatic a rămas acelaşi. Cartea nu s-a urnit. Toate celelalte cărţi se aliniau pe rafturile librăriilor precum stau copiii în rând ca să joace baseball sau fotbal, iar al meu era copilul stângaci, debil, pe care nimeni nu-l dorea în echipa. A dispărut repede şi în tăcere.

Eşecul nu m-a afectat prea mult. Trecusem deja la o altă poveste, un roman a cărui acţiune se desfăşura în Portugalia în 1939. Numai că mă simţeam neliniştit. Şi aveam puţini bani.

Aşa că am plecat la Bombay cu avionul. Acest lucru nu este atât de ilogic dacă ţii seama de trei lucruri: că o perioadă de lucru în India ar alunga neliniştea din orice fiinţă; că puţini bani pot să-ţi ajungă mult timp acolo; şi că un roman a cărui acţiune se desfăşura în Portugalia anului 1939 putea să aibă puţine lucruri în comun cu Portugalia anului 1939.

Mai fusesem în nordul Indiei pentru vreo cinci tuni. În acea primă excursie venisem complet nepregătit. De fapt, mă pregătisem cu un singur cuvânt. Când i-am spus despre planurile mele de călătorie unui prieten care cunoştea bine ţara, mi-a spus degajat:

— Indienii vorbesc o engleză ciudată. Le plac cuvinte cum ar fi bamboozle.

Mi-am adus aminte de cuvintele lui pe când avionul cobora spre Delhi, deci cuvântul bamboozle a fost singura mea pregătire pentru nebunia opulentă şi gălăgioasă ce caracterizează India. Am folosit cuvântul în diverse ocazii şi, ca să fiu sincer, mi-a fost util. Unui funcţionar de la gară i-am spus:

— N-am crezut că biletul va fi aşa de scump. Nu încerci vreo bamboozle cumva?

A zâmbit şi a recitat:

— Nu, domnule, nu e nicio bamboozle, v-am calculat bine costul biletului.

În această a doua vizită ştiam mai bine la ce să mă aştept şi ce voiam: aveam să mă stabilesc într-o staţiune între dealuri ca să-mi scriu romanul. Mă şi vedeam stând la masă pe o verandă încăpătoare, cu notiţele împrăştiate pe jos, cu un ceai aburind în faţă. Dealuri verzi învăluite în ceaţă se întindeau înaintea mea şi ţipetele ascuţite ale maimuţelor mă asurzeau. Vremea era potrivită, cu dimineţi şi seri răcoroase, când ar fi trebuit să-mi pun un pulover, şi cu amiezi calde, în care ar fi fost mai potrivit un tricou cu mâneci scurte. O dată lămurite acestea, cu stiloul în mână, ar fi trebuit să mă apuc de transformarea Portugaliei în ficţiune de dragul marelui adevăr. Pentru că de fapt ficţiunea e transformarea selectivă a realităţii, nu-i aşa? Transformarea ei pentru a ajunge la esenţă? De ce să plec în Portugalia pentru asta?

Doamna care era proprietara locului avea să-mi spună poveşti despre cum s-au luptat să-i alunge pe englezi. Aveam să stabilim meniul pentru prânz şi cină pe ziua următoare. După terminarea zilei de muncă, aveam să fac plimbări lungi pe plantaţiile de ceai de pe dealuri.

Din nefericire, romanul s-a împotmolit, a tuşit şi a murit. S-a întâmplat în Matheran, nu departe de Bombay, o staţiune de deal cu maimuţe, dar fără plantaţii de ceai. E o nenorocire specifică pretinşilor scriitori. Tema e bună, ca şi frazele. Personajele sunt atât de grele de viaţă, încât practic ar avea nevoie de certificate de naştere. Conflictul pe care l-ai creat pentru ele este măreţ, simplu şi captivant. Ai terminat de cercetat, ai strâns faptele istorice, sociale, climatice, culinare care vor da autenticitate povestirii tale. Dialogul curge, tensionat. Descrierea izbucneşte în culoare, contrast şi detaliu. Povestirea poate fi cu adevărat minunată. Dar toate acestea nu duc la nimic. În ciuda promisiunii evidente şi strălucitoare pe care o face povestea, vine un