StendhalRosu si Negru vol.1 & 2 [2, Rosu si Negru vol.1 &] citeste carti online gratis pdf 📖

STENDHAL

ROŞU ŞI NEGRU

VOL. 1

Cronica anului 1830

Put thousands together

Less bad. But the cage less gay.{1}

HOBBES

VERRIÈRES POATE FI SOCOTIT DREPT unul dintre cele mai frumoase orăşele din Franche-Comté. Casele lui albe cu acoperişurile ţuguiate, din olane roşii, se întind pe povârnişul unei coline căreia pilcurile de castani viguroşi îl scot la iveală cele mai mici ridicături. Râul Doubs curge la câteva sute de paşi mai jos de fortificaţiile înălţate odinioară de spanioli, şi acum ruinate.

Spre nord, Verrières e adăpostit de o creastă înaltă, una din ramurile munţilor Jura. Culmile retezate ale piscului Verra se acoperă de zăpadă din primele zile reci ale lui octombrie. Un torent care se prăvăleşte din munte străbate orăşelul înainte de a se arunca în Doubs şi pune în mişcare numeroase joagăre; îndeletnicirea aceasta foarte simplă aduce o oarecare viaţă tihnită majorităţii localnicilor, care sunt mai mult ţărani decât orăşeni. Şi, totuşi, nu joagărele îmbogăţesc orăşelul. Fabricii de stămburi colorate, zise de Mulhouse, i se datorează bunăstarea generală care, de la căderea lui Napoleon, a făcut să fie reclădite faţadele mai tuturor caselor din Verrières.

De cum intri în oraş, te asurzeşte larma unei maşini zgomotoase şi îngrozitoare în aparenţă. Zeci de ciocane grele, căzând cu un vuiet care face să tremure pavajul, sunt ridicate de-o roată pusă în mişcare de puhoiul torentului. Fiecare dintre ciocanele acestea fabrică, zilnic, nu ştiu câte mii de cuie. Nişte fete vioaie şi drăguţe întind în faţa ciocanelor uriaşe bucăţi de fier care sunt preschimbate, cât ai clipi, în cuie. Munca aceasta, atât de grea în aparenţă, îl uimeşte îndeosebi pe călătorul care pătrunde pentru prima oară în munţii de la graniţa dintre Franţa şi Elveţia. Dacă, intrând în Verrières, călătorul întreabă cine e proprietarul frumoasei fabrici de cuie care-i asurzeşte pe cei ce trec pe strada mare, i se răspunde cu o voce tărăgănată „De! E a domnului primar”.

Oricât de puţin ar zăbovi călătorul pe strada asta mare din Verrières, care urcă de la Doubs până către vârful colinei, pun rămăşag o sută contra unu că va vedea ivindu-se un bărbat înalt, cu o înfăţişare de om ocupat şi plin de sine.

Când se iveşte el, toate pălăriile se ridică cu grabă. Primarul are părul sur şi poartă haine cenuşii. E cavaler al mai multor ordine, are o frunte înaltă, un nas ca un cioc de vultur şi, luată în întregul ei, faţa nu-i e lipsită de o oarecare regularitate; ba chiar, la prima vedere, găseşti că ea adaugă, la demnitatea de primar, aspectul acela plăcut care se mai poate întâlni la patruzeci şi opt, cincizeci de ani. Dar, deîndată, călătorul parizian e izbit de-un oarecare aer de mulţumire de sine şi de înfumurare amestecată cu un nu ştiu ce mărginit şi nu prea isteţ. Şi atunci înţelege că priceperea omului acestuia se mărgineşte la a face să i se plătească fără pic de zăbavă ceea ce i se cuvine şi să plătească el însuşi, cât mai târziu cu putinţă, ceea ce datorează.

Aşa-i primarul din Verrières, domnul de Rénal. După ce a străbătut strada cu un aer grav, intră la primărie şi dispare din ochii călătorului. Dar după o sulă de paşi, dacă acesta îşi continuă plimbarea, dă cu ochii de-o casă destul de arătoasă şi, prin grilajul de fier care o împrejmuieşte, zăreşte grădini minunate. Mai sus, linia zării, alcătuită din colinele Burgundiei, e făcută parcă să desfete ochii. Priveliştea asta îl îndeamnă pe călător să uite atmosfera îmbâcsită de interesele băneşti care începuse să-l înăbuşe.

Şi află că proprietarul casei e tot domnul de Rénal. Locuinţa asta frumoasă, clădită din piatră şi aproape gata acum, şi-a făcut-o din câştigul realizat de pe urma marii fabrici de cuie. Familia lui, se spune, e de viţă spaniolă străveche, şi, după câte vorbeşte lumea, s-a statornicit în partea locului cu mult înainte de cucerirea lui Ludovic al XIV-lea{2}.

De la 1815{3}, domnului de Rénal îi e ruşine că e industriaş: 1815 l-a făcut primar în Verrières. Zidurile în terasă, susţinând diversele părţi ale grădinii acesteia măreţe care, din treaptă în treaptă, coboară până la Doubs, sunt şi ele răsplata priceperii domnului de Rénal în negoţul cu fier.

Să nu vă aşteptaţi să găsiţi în Franţa grădinile pitoreşti care împrejmuiesc oraşele manufacturiere ale Germaniei: Leipzig, Frankfurt, Nürnberg etc. În Franche-Comté, cu cât ridici mai multe ziduri, cu cât îţi ticseşti proprietatea cu pietre rânduite unele peste altele, cu atât dobândeşti dreptul la stima vecinilor. Grădinile domnului de Rénal, împănate de ziduri, mai sunt admirate şi pentru că el a cumpărat, cu bani grei, anumite parcele din terenul pe care se întind acum. De pildă, joagărul acela a cărui ciudată aşezare pe malul râului Doubs v-a izbit când aţi intrat în Verrières şi unde aţi observat numele SOREL, scris cu litere uriaşe pe tăblia care domină acoperişul, ocupa, acum zece ani, locul unde se ridică în momentul de faţă zidul celei de-a patra terase a grădinii domnului de Rénal.

Cu toată mândria lui, domnul primar a fost nevoit să stăruie multă vreme pe lângă bătrânul Sorel, un ţăran aspru şi încăpăţânat, a trebuit să-i numere mult aur ca să-l hotărască să-şi mute maşina în altă parte. Cât priveşte râuleţul public care punea joagărul în mişcare, domnul de Rénal, datorită trecerii de care se bucură la Paris, a primit încuviinţarea să-i schimbe albia. Favoarea asta i s-a făcut după alegerile din 182…

Lui Sorel i-a dat patru pogoane pentru unu, la cinci sute de metri mai încolo, pe malurile râului Doubs. Şi, cu toate că poziţia asta era mult mai prielnică pentru negoţul lui cu cherestea de brad, moş Sorel, cum i se spune de când s-a îmbogăţit, s-a priceput să stoarcă din nerăbdarea şi din mania de-a fi proprietar, care îl rodea pe vecinul său, o sumă de sase mii