Jon Kalman Stefansson – Intre-cer si pamant. PDF📚 descarcă romane dragoste online gratis pdf 📖
- AUTOR: Jon Kalman Stefansson
- CATEGORIA: Romane Conteporane
- NR. DE PAGINI: 129
- LIMBA: Română
Cărți «Jon Kalman Stefansson – Intre-cer si pamant. PDF📚 descarcă romane dragoste online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Un roman al despartirii de moarte, al sperantei si al maturizarii.
Cu o suta si mai bine de ani in urma, pescarii Islandei stiau prea bine ce se afla intre cer si pamant: Marea Inghetata. De-aici incolo, lucrurile erau simple: iti faceai cruce sa nu te prinda furtuna, ieseai pe mare intr-o barca de sase oameni, aruncai unditele, asteptai ca pestele sa muste, trageai – de undite si apoi la vasle –, te intorceai la mal, curatai pestele, il vindeai. Aveai apoi ce manca, aveai cu ce plati datoria la pravalia din sat, aveai chiar bani pentru o sticla de rachiu.
Cu Barður se intampla insa ca niste cuvinte il ucid. Mai rau: il ucid niste versuri scrise cu o suta de ani inainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea sa le invete pe de rost si sa le puna intr-o scrisoare de dragoste. Cu gandurile prada poeziei, flacaul uita sa-si ia pufoaica atunci cand iese in larg, iar la intoarcere pescarii sunt mai putini cu unul: Barður a murit de frig. Romanul lui J.K. Stefansson, primul dintr-o trilogie islandeza tradusa entuziast pana acum in douazeci de tari, e insa si un roman al despartirii de moarte, al sperantei si maturizarii, care nu inseamna neaparat resemnare.
Prozatorul face din celalalt erou al cartii, numit scurt baiatul, un personaj ce ramane multa vreme in mintea cititorilor. Intre cer si pamant e deopotriva cartea cerului plumburiu, a marii nemiloase si romanul baiatului, al drumului sau prin durerea de a-si fi pierdut cel mai bun prieten, in incercarea de a gasi un sens pentru ceva de neinteles cand inca n-ai implinit douazeci de ani - adica pentru moarte.
Fragment:
" Era în vremea în care se prea poate să fi trăit încă şi noi. În luna lui martie, într-o
lume învelită în zăpadă, deşi nu cu totul şi cu totul albă. Aici albeaţa zăpezii nu e
niciodată desăvârşită, oricât ar cerne de sus, oricât ar încerca îngheţul să lipească
cerul de mare şi oricât de adânc ar intra ceţurile în inimă, spre locul unde se
adăpostesc visele, niciodată albul nu iese învingător.
Culmile zimţate ale munţilor
biruie curând şi le vezi cum se ivesc, negre ca tăciunele, peste întinderea cea albă. Se
ridicau şi acum, ascuţite şi întunecate, pe deasupra lui Bárður şi a băiatului, când se
îndepărtau de Satul pescarilor, începutul nostru şi sfârşitul, miezul acestei lumi. Şi
miezul acestei lumi e neînsemnat şi mândru.
Cei doi se mişcă repede – picioare tinere,
foc arzător –, punând împotriva negurilor o înaintare cu totul binevenită, fiindcă viaţa
omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume, împotriva trădărilor,
cruzimii, laşităţii, o înaintare care pare deseori cu totul disperată, dar în voia căreia ne
lăsăm cât mai e o umbră de nădejde. Bárður şi băiatul merg înainte şi ei, simplu, să
biruie neguri sau întunecimea din cer, ca să ajungă înaintea lor la colibele pescarilor.
Câteodată merg unul lângă celălalt şi e mult mai bine aşa, fiindcă urmele alăturate ale
paşilor sunt dovada că viaţa nu e atât de singuratică precum se spune. Alteori însă
drumul nu mai e decât o potecă îngustă, unduită prin zăpadă ca un şarpe îngheţat, şi
atunci băiatul trebuie să-şi ţintuiască privirea la călcâiele lui Bárður, la raniţa de piele
pe care o poartă în spate, la ciuful lui de păr negru şi la capul ce se înalţă semeţ
deasupra umerilor largi.
Mai trec şi peste maluri râpoase, înaintează cu paşi mici pe
cărări tăiate chiar pe buza falezei, dar cel mai rău e când ajungi la Ófæra, Vârful de
Nestrăbătut: fixezi o frânghie de stâncă, deasupra ai panta alunecoasă şi fărâmiţată a
muntelui, iar dedesubt peretele gol şi marea verzuie care te cheamă să te înghită: o
cădere de treizeci de metri. Vârful, înălţat la mai mult de şase sute de metri, se pierde
în nori. "
Cu o suta si mai bine de ani in urma, pescarii Islandei stiau prea bine ce se afla intre cer si pamant: Marea Inghetata. De-aici incolo, lucrurile erau simple: iti faceai cruce sa nu te prinda furtuna, ieseai pe mare intr-o barca de sase oameni, aruncai unditele, asteptai ca pestele sa muste, trageai – de undite si apoi la vasle –, te intorceai la mal, curatai pestele, il vindeai. Aveai apoi ce manca, aveai cu ce plati datoria la pravalia din sat, aveai chiar bani pentru o sticla de rachiu.
Cu Barður se intampla insa ca niste cuvinte il ucid. Mai rau: il ucid niste versuri scrise cu o suta de ani inainte de un poet orb, despre un rai pierdut, pe care pescarul nostru vrea sa le invete pe de rost si sa le puna intr-o scrisoare de dragoste. Cu gandurile prada poeziei, flacaul uita sa-si ia pufoaica atunci cand iese in larg, iar la intoarcere pescarii sunt mai putini cu unul: Barður a murit de frig. Romanul lui J.K. Stefansson, primul dintr-o trilogie islandeza tradusa entuziast pana acum in douazeci de tari, e insa si un roman al despartirii de moarte, al sperantei si maturizarii, care nu inseamna neaparat resemnare.
Prozatorul face din celalalt erou al cartii, numit scurt baiatul, un personaj ce ramane multa vreme in mintea cititorilor. Intre cer si pamant e deopotriva cartea cerului plumburiu, a marii nemiloase si romanul baiatului, al drumului sau prin durerea de a-si fi pierdut cel mai bun prieten, in incercarea de a gasi un sens pentru ceva de neinteles cand inca n-ai implinit douazeci de ani - adica pentru moarte.
Fragment:
" Era în vremea în care se prea poate să fi trăit încă şi noi. În luna lui martie, într-o
lume învelită în zăpadă, deşi nu cu totul şi cu totul albă. Aici albeaţa zăpezii nu e
niciodată desăvârşită, oricât ar cerne de sus, oricât ar încerca îngheţul să lipească
cerul de mare şi oricât de adânc ar intra ceţurile în inimă, spre locul unde se
adăpostesc visele, niciodată albul nu iese învingător.
Culmile zimţate ale munţilor
biruie curând şi le vezi cum se ivesc, negre ca tăciunele, peste întinderea cea albă. Se
ridicau şi acum, ascuţite şi întunecate, pe deasupra lui Bárður şi a băiatului, când se
îndepărtau de Satul pescarilor, începutul nostru şi sfârşitul, miezul acestei lumi. Şi
miezul acestei lumi e neînsemnat şi mândru.
Cei doi se mişcă repede – picioare tinere,
foc arzător –, punând împotriva negurilor o înaintare cu totul binevenită, fiindcă viaţa
omului nu-i decât înaintare împotriva întunecimilor din lume, împotriva trădărilor,
cruzimii, laşităţii, o înaintare care pare deseori cu totul disperată, dar în voia căreia ne
lăsăm cât mai e o umbră de nădejde. Bárður şi băiatul merg înainte şi ei, simplu, să
biruie neguri sau întunecimea din cer, ca să ajungă înaintea lor la colibele pescarilor.
Câteodată merg unul lângă celălalt şi e mult mai bine aşa, fiindcă urmele alăturate ale
paşilor sunt dovada că viaţa nu e atât de singuratică precum se spune. Alteori însă
drumul nu mai e decât o potecă îngustă, unduită prin zăpadă ca un şarpe îngheţat, şi
atunci băiatul trebuie să-şi ţintuiască privirea la călcâiele lui Bárður, la raniţa de piele
pe care o poartă în spate, la ciuful lui de păr negru şi la capul ce se înalţă semeţ
deasupra umerilor largi.
Mai trec şi peste maluri râpoase, înaintează cu paşi mici pe
cărări tăiate chiar pe buza falezei, dar cel mai rău e când ajungi la Ófæra, Vârful de
Nestrăbătut: fixezi o frânghie de stâncă, deasupra ai panta alunecoasă şi fărâmiţată a
muntelui, iar dedesubt peretele gol şi marea verzuie care te cheamă să te înghită: o
cădere de treizeci de metri. Vârful, înălţat la mai mult de şase sute de metri, se pierde
în nori. "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
