Alessandro Baricco – Ocean Mare. Pdf📚 descarcă carți de groază online gratis pdf 📖
- AUTOR: Alessandro Baricco
- CATEGORIA: Romane Conteporane
- NR. DE PAGINI: 108
- LIMBA: Română
Cărți «Alessandro Baricco – Ocean Mare. Pdf📚 descarcă carți de groază online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Oceano mare racconta del naufragio di una fregata della marina francese, molto tempo fa, in un oceano. Gli uomini a bordo cercheranno di salvarsi su una zattera. Sul mare si incontreranno le vicende di strani personaggi. Come il professore Bartleboom che cerca di stabilire dove finisce il mare, o il pittore Plasson che dipinge solo con acqua marina, e tanti altri individui in cerca di sé, sospesi sul bordo dell'oceano, col destino segnato dal mare. E sul mare si affaccia anche la locanda Almayer, dove le tante storie confluiscono. Usando il mare come metafora esistenziale, Baricco narra dei suoi surreali personaggi, spaziando in vari registri stilistici, con una scrittura suggestiva, immaginifica e musicale.? Sabbia a perdita d'occhio, tra le ultime colline e il mare – il mare – nell'aria fredda di un pomeriggio quasi passato, e benedetto dal vento che sempre soffia da nord.
La spiaggia. E il mare.Potrebbe essere la perfezione – immagine per occhi divini – mondo che accade e basta, il muto esistere di acqua e terra, opera finita ed esatta, verità – verità – ma ancora una volta è il salvifico granello dell'uomo che inceppa il meccanismo di quel paradiso, un'inezia che basta da sola a sospendere tutto il grande apparato di inesorabile verità, una cosa da nulla, ma piantata nella sabbia, impercettibile strappo nella superficie di quella santa icona, minuscola eccezione posatasi sulla perfezione della sabbia sterminata.”
Fragment:
" Nisip cât vezi cu ochii, între ultimele coline şi mare – marea – în aerul
rece al unei după-amieze ca şi trecute şi binecuvântate de vântul care suflă
întotdeauna dinspre nord.
Plaja. Şi marea.
Ar putea fi perfecţiunea – imagine pentru ochii divini – lumea care
există şi gata, mută existenţă de apă şi de pământ, operă încheiată şi exactă,
adevărul – adevărul – dar încă o dată se află salvatorul grăunte al omului, cel
care pune beţe în roate acestui paradis, o inerţie care ajunge, singură, să
desfiinţeze întreg aparatul inexorabilului adevăr, un lucru de nimic, dar,
plantat în nisip, imperceptibila smulgere din suprafaţa acelei sfinte icoane,
minuscula abatere ocupând perfecţiunea plajei distruse. Văzută de departe,
ea n-ar părea decât un punct negru: în gol, nimicul unui om şi cel al unui
şevalet de pictor.
Şevaletul este încă ancorat cu corzi subţiri şi cu patru pietre aşezate în
nisip. Oscilează imperceptibil în vântul care suflă întotdeauna dinspre nord.
Bărbatul poartă cizme înalte şi o haină largă de pescar. Stă în picioare
cu faţa la mare, răsucind între degete o pensulă subţire. Pe şevalet, o pânză.
E ca o santinelă – trebuie să înţelegem lucrul acesta – gata să apere
acea bucată de lume de invazia tăcută a perfecţiunii, crăpătura subţire Care
strică spectaculoasa scenografie a fiinţei. Cu toate că e mereu aşa, ajunge
licărirea unui om ca să rănească liniştea care ar deveni într-o clipă adevăr şi
ea, dimpotrivă, se preschimbă imediat în aşteptare şi întrebare, prin simpla şi
infinita putere a acelui om care este o fantă şi o ferestruică, o portiţă pe unde
răzbat istorii şi fluvii şi cumplitul repertoriu a ceea ce ar putea fi, ruptura
infinită, rana miraculoasă, cărare sub paşii nenumăraţi, unde nimic nu va
putea fi adevărat, dar totul va fi – întocmai cum sunt paşii acelei femei
înfăşurate într-o pelerină violetă, cu creştetul acoperit, o femeie care
măsoară cu paşi lenţi plaja, mergând de-a lungul resacului mării şi trasând
linia de-a dreapta şi de-a stânga a, de-acum, pierdutei perfecţiuni a marelui
tablou, consumând distanţa care o separă de bărbat şi de şevaletul său, până
când ea ajunge la câţiva paşi de el, unde devine un nimic, acolo oprindu-se
şi, tăcând, priveşte.
Omul nici măcar nu se întoarce. Continuă să fixeze marea. Tăcere. Din
când în când înmoaie penelul într-o ceaşcă de cupru şi schiţează pe pânză
câteva trăsături lejere. Smocul penelului lasă în urma sa umbra unei
obscurităţi extrem de palide, pe care vântul o usucă de îndată, readucând la
suprafaţă albul de dinainte. Apa. În ceaşca de cupru se află numai apă. Iar pe
pânză, nimic.
Nimic care să se poată vedea.
Vântul suflă întotdeauna dinspre nord şi femeia se strânge în pelerina ei
violetă.
— Plasson, sunt zile şi zile de când lucraţi aici jos. Ce vă împinge să
preparaţi toate acele culori, dacă nu aveţi curajul să le folosiţi?
Cuvintele par să-l fi trezit brusc. L-au rănit.
Se întoarce să privească faţa femeii. Şi când vorbeşte, nu o face pentru
a-i răspunde.
— Vă rog să nu vă mişcaţi, îi spune.
Apoi apropie penelul de faţa femeii, ezită o clipă, îl sprijină de buzele ei
şi, lent, îl plimbă de la un colţ la altul al gurii. Părul pensulei se îmbibă de un
roşu carmin. El contemplă penelul, îl cufundă uşor în apă şi îşi înalţă privirea
spre mare. Pe buzele femeii rămâne umbra unui gust care o obligă să-şi
murmure, „apă de mare, acest om pictează marea cu marea” si-i un gând
care-i dă fiori.
Ea s-a întors de-acum şi măsoară iar plaja imensă cu matematicul
rozariu al paşilor săi, iar când vântul trece pe deasupra pânzei, să o usuce,
răbufneşte o lumină roză, liberă să plutească în alb. Ai putea sta ore întregi
să priveşti marea, cerul şi totul, dar nu ai găsi nimic din culoarea aceea.
Nimic din ce s-ar putea vedea.
Fluxul, în părţile acelea, urcă înainte de lăsarea serii. Puţin înainte, apa
îl înconjoară pe bărbat împreună cu şevaletul său, îi izbeşte, încet, dar precis,
ei rămân acolo, şi unul şi altul, impasibili, ca o insulă în miniatură, sau o
epavă cu două capete.
Plasson, pictorul.
Vine să-l ia, în fiecare seară, o mică barcă, puţin înainte de apus, când
apa i-a şi ajuns până la piept. Asta vrea şi el. Urcă în barca uşoară, îşi încarcă
şevaletul şi celelalte lucruri şi se lasă purtat spre casă.
Santinela pleacă. Şi-a făcut datoria. Primejdia a trecut, în amurg se
stinge icoana care nici de Data asta n-a reuşit să devină sacră. Totul pentru
omuleţul acela şi pensulele lui. Şi acum s-a dus, nu mai e timp. Întunericul
şterge totul. Nu-i nimic care să poată deveni, în întuneric, adevărat.
Uneori doar, şi într-un anumit mod în care unii, văzând-o, se trezeau
vorbind cu voce scăzută.
— Nu va muri sau
— Nu va muri ori
— Nu va muri şi în fine
— Nu va muri.
De jur împrejur, coline.
Ţinutul meu, se gândea baronul de Carewall.
Nu e propriu-zis o boală, ar putea fi, dar e ceva mai puţin, dacă are un
nume, ar trebui să fie foarte uşoară, îi spui numele şi ea a şi dispărut.
— Când era fetiţă, într-o zi veni un cerşetor şi începu să cânte ceva
monoton şi funebru, cântecul sperie o mierlă care-şi luă zborul...
— Sperie o turturică ce-şi luă zborul şi freamătul aripilor...
— Aripile care freamătă, un zgomot de nicăieri...
— Va fi fost acum zece ani...
— Turturica trece prin faţa ferestrei, aşa, şi ea îşi ridică ochii de la joc şi
eu nu ştiu, simte în spate o spaimă, dar o spaimă albă, vreau să spun că nu
era ca atunci când ţi-e frică, era ca atunci când cineva e gata să dispară...
— Freamătul aripilor...
— Cineva care îi fura inima...
— Mă crezi?
Credeau că dacă va creşte totul va trece. Dar, cu toate acestea,
întindeau covoare prin tot palatul, deoarece, e clar, înşişi paşii ei o
înspăimântau, peste tot covoare albe, o culoare care să nu-i facă rău, paşi
fără zgomot şi culori oarbe, în parc, cărările erau circulare, cu singura
excepţie, îndrăznită de câteva alei, care şerpuiau inelând moi curbe ordonate
– psalmi – şi acest lucru este mult mai rezonabil, de fapt, ajunge un pic de
sensibilitate pentru a înţelege că fiecare colţ orb e o cursă posibilă, şi două
străzi care se intersectează o violenţă geometrică şi perfectă, suficientă să
înspăimânte pe oricine este seriosul posesor al unei adevărate sensibilităţi şi
cu atât mai mult ea, care nu posedă, propriu-zis, un suflet sensibil, dar pentru
a o spune în termeni exacţi, era posedată de o sensibilitate a sufletului
incontrolabilă, explodând mereu în nu ştiu care moment al vieţii sale secrete
– o viaţă de nimic, neînsemnată cum era – şi apoi, urcând pe căi invizibile în
inimă şi în ochi şi în mâini şi în toate, asemeni unei boli, care nici boală nu
era, ci ceva mai puţin, dacă ea are un nume trebuie să fie foarte uşor
numele, îl spui şi el a şi dispărut.
Motiv pentru care, în parc, potecile "
La spiaggia. E il mare.Potrebbe essere la perfezione – immagine per occhi divini – mondo che accade e basta, il muto esistere di acqua e terra, opera finita ed esatta, verità – verità – ma ancora una volta è il salvifico granello dell'uomo che inceppa il meccanismo di quel paradiso, un'inezia che basta da sola a sospendere tutto il grande apparato di inesorabile verità, una cosa da nulla, ma piantata nella sabbia, impercettibile strappo nella superficie di quella santa icona, minuscola eccezione posatasi sulla perfezione della sabbia sterminata.”
„Ocean Mare este o carte al cărei limbaj rarefiat şi liric şi ale cărei episoade enigmatice culminează într‑o poveste de iubire şi răzbunare. Această poveste a unei obsesii este o meditaţie despre mare – ademenitoare la suprafaţă şi fascinantă în adâncuri, cu puterea de a vindeca sau de a distruge. Oglindind fluxul şi refluxul oceanului, personajele lui Baricco se completează unul pe celălalt. În Franţa secolului al XIX‑lea, şase oameni se adună, fiecare din motivele lui, la un hotel pe malul mării – un hotel locuit numai de patru copii fantomatici.“
– Publishers Weekly
Fragment:
" Nisip cât vezi cu ochii, între ultimele coline şi mare – marea – în aerul
rece al unei după-amieze ca şi trecute şi binecuvântate de vântul care suflă
întotdeauna dinspre nord.
Plaja. Şi marea.
Ar putea fi perfecţiunea – imagine pentru ochii divini – lumea care
există şi gata, mută existenţă de apă şi de pământ, operă încheiată şi exactă,
adevărul – adevărul – dar încă o dată se află salvatorul grăunte al omului, cel
care pune beţe în roate acestui paradis, o inerţie care ajunge, singură, să
desfiinţeze întreg aparatul inexorabilului adevăr, un lucru de nimic, dar,
plantat în nisip, imperceptibila smulgere din suprafaţa acelei sfinte icoane,
minuscula abatere ocupând perfecţiunea plajei distruse. Văzută de departe,
ea n-ar părea decât un punct negru: în gol, nimicul unui om şi cel al unui
şevalet de pictor.
Şevaletul este încă ancorat cu corzi subţiri şi cu patru pietre aşezate în
nisip. Oscilează imperceptibil în vântul care suflă întotdeauna dinspre nord.
Bărbatul poartă cizme înalte şi o haină largă de pescar. Stă în picioare
cu faţa la mare, răsucind între degete o pensulă subţire. Pe şevalet, o pânză.
E ca o santinelă – trebuie să înţelegem lucrul acesta – gata să apere
acea bucată de lume de invazia tăcută a perfecţiunii, crăpătura subţire Care
strică spectaculoasa scenografie a fiinţei. Cu toate că e mereu aşa, ajunge
licărirea unui om ca să rănească liniştea care ar deveni într-o clipă adevăr şi
ea, dimpotrivă, se preschimbă imediat în aşteptare şi întrebare, prin simpla şi
infinita putere a acelui om care este o fantă şi o ferestruică, o portiţă pe unde
răzbat istorii şi fluvii şi cumplitul repertoriu a ceea ce ar putea fi, ruptura
infinită, rana miraculoasă, cărare sub paşii nenumăraţi, unde nimic nu va
putea fi adevărat, dar totul va fi – întocmai cum sunt paşii acelei femei
înfăşurate într-o pelerină violetă, cu creştetul acoperit, o femeie care
măsoară cu paşi lenţi plaja, mergând de-a lungul resacului mării şi trasând
linia de-a dreapta şi de-a stânga a, de-acum, pierdutei perfecţiuni a marelui
tablou, consumând distanţa care o separă de bărbat şi de şevaletul său, până
când ea ajunge la câţiva paşi de el, unde devine un nimic, acolo oprindu-se
şi, tăcând, priveşte.
Omul nici măcar nu se întoarce. Continuă să fixeze marea. Tăcere. Din
când în când înmoaie penelul într-o ceaşcă de cupru şi schiţează pe pânză
câteva trăsături lejere. Smocul penelului lasă în urma sa umbra unei
obscurităţi extrem de palide, pe care vântul o usucă de îndată, readucând la
suprafaţă albul de dinainte. Apa. În ceaşca de cupru se află numai apă. Iar pe
pânză, nimic.
Nimic care să se poată vedea.
Vântul suflă întotdeauna dinspre nord şi femeia se strânge în pelerina ei
violetă.
— Plasson, sunt zile şi zile de când lucraţi aici jos. Ce vă împinge să
preparaţi toate acele culori, dacă nu aveţi curajul să le folosiţi?
Cuvintele par să-l fi trezit brusc. L-au rănit.
Se întoarce să privească faţa femeii. Şi când vorbeşte, nu o face pentru
a-i răspunde.
— Vă rog să nu vă mişcaţi, îi spune.
Apoi apropie penelul de faţa femeii, ezită o clipă, îl sprijină de buzele ei
şi, lent, îl plimbă de la un colţ la altul al gurii. Părul pensulei se îmbibă de un
roşu carmin. El contemplă penelul, îl cufundă uşor în apă şi îşi înalţă privirea
spre mare. Pe buzele femeii rămâne umbra unui gust care o obligă să-şi
murmure, „apă de mare, acest om pictează marea cu marea” si-i un gând
care-i dă fiori.
Ea s-a întors de-acum şi măsoară iar plaja imensă cu matematicul
rozariu al paşilor săi, iar când vântul trece pe deasupra pânzei, să o usuce,
răbufneşte o lumină roză, liberă să plutească în alb. Ai putea sta ore întregi
să priveşti marea, cerul şi totul, dar nu ai găsi nimic din culoarea aceea.
Nimic din ce s-ar putea vedea.
Fluxul, în părţile acelea, urcă înainte de lăsarea serii. Puţin înainte, apa
îl înconjoară pe bărbat împreună cu şevaletul său, îi izbeşte, încet, dar precis,
ei rămân acolo, şi unul şi altul, impasibili, ca o insulă în miniatură, sau o
epavă cu două capete.
Plasson, pictorul.
Vine să-l ia, în fiecare seară, o mică barcă, puţin înainte de apus, când
apa i-a şi ajuns până la piept. Asta vrea şi el. Urcă în barca uşoară, îşi încarcă
şevaletul şi celelalte lucruri şi se lasă purtat spre casă.
Santinela pleacă. Şi-a făcut datoria. Primejdia a trecut, în amurg se
stinge icoana care nici de Data asta n-a reuşit să devină sacră. Totul pentru
omuleţul acela şi pensulele lui. Şi acum s-a dus, nu mai e timp. Întunericul
şterge totul. Nu-i nimic care să poată deveni, în întuneric, adevărat.
Uneori doar, şi într-un anumit mod în care unii, văzând-o, se trezeau
vorbind cu voce scăzută.
— Nu va muri sau
— Nu va muri ori
— Nu va muri şi în fine
— Nu va muri.
De jur împrejur, coline.
Ţinutul meu, se gândea baronul de Carewall.
Nu e propriu-zis o boală, ar putea fi, dar e ceva mai puţin, dacă are un
nume, ar trebui să fie foarte uşoară, îi spui numele şi ea a şi dispărut.
— Când era fetiţă, într-o zi veni un cerşetor şi începu să cânte ceva
monoton şi funebru, cântecul sperie o mierlă care-şi luă zborul...
— Sperie o turturică ce-şi luă zborul şi freamătul aripilor...
— Aripile care freamătă, un zgomot de nicăieri...
— Va fi fost acum zece ani...
— Turturica trece prin faţa ferestrei, aşa, şi ea îşi ridică ochii de la joc şi
eu nu ştiu, simte în spate o spaimă, dar o spaimă albă, vreau să spun că nu
era ca atunci când ţi-e frică, era ca atunci când cineva e gata să dispară...
— Freamătul aripilor...
— Cineva care îi fura inima...
— Mă crezi?
Credeau că dacă va creşte totul va trece. Dar, cu toate acestea,
întindeau covoare prin tot palatul, deoarece, e clar, înşişi paşii ei o
înspăimântau, peste tot covoare albe, o culoare care să nu-i facă rău, paşi
fără zgomot şi culori oarbe, în parc, cărările erau circulare, cu singura
excepţie, îndrăznită de câteva alei, care şerpuiau inelând moi curbe ordonate
– psalmi – şi acest lucru este mult mai rezonabil, de fapt, ajunge un pic de
sensibilitate pentru a înţelege că fiecare colţ orb e o cursă posibilă, şi două
străzi care se intersectează o violenţă geometrică şi perfectă, suficientă să
înspăimânte pe oricine este seriosul posesor al unei adevărate sensibilităţi şi
cu atât mai mult ea, care nu posedă, propriu-zis, un suflet sensibil, dar pentru
a o spune în termeni exacţi, era posedată de o sensibilitate a sufletului
incontrolabilă, explodând mereu în nu ştiu care moment al vieţii sale secrete
– o viaţă de nimic, neînsemnată cum era – şi apoi, urcând pe căi invizibile în
inimă şi în ochi şi în mâini şi în toate, asemeni unei boli, care nici boală nu
era, ci ceva mai puţin, dacă ea are un nume trebuie să fie foarte uşor
numele, îl spui şi el a şi dispărut.
Motiv pentru care, în parc, potecile "
Recomandat pentru o lectură plăcută: ➾
